Univers Cultural – Prima pagină
Victor Ravini  : Viitorul omenirii va fi feminin sau nu va mai fi
Victor Ravini - International Certified Coach / Master of Arts in Religious Studies/ Master of Arts in Philology
Istorii și tradiții Spiritualitate

Victor Ravini : Politicienii culturii și cultura politicienilor

Întemeietorul dinastiei marilor moguli din India era poet. Îl chema Babur – sau Baber – era de origine mongolă și a domnit între 1526 și 1530 ca un împărat luminat. A cucerit India cu tunurile primite ca zestre de soția sa, o prințesă turcă, de origine și de cultură greacă. Războinicul avea o bibliotecă, pe care o târa după el în căruțe. Scria poezii, își scria ordinile militare și jurnalul de campanie în versuri. E primul poet de limbă turcă și a rămas în istoria literaturii turce ca fiind cel mai sensibil și mai desăvârșit poet liric. Și fiul său Humayun (1530 – 1540, 1555 – 1556) iubea cărțile, dar nu scria. Humayun poate că este singurul împărat care a murit în biblioteca sa, căzând de pe o scară cu care ajungea la etajerele de sus. Alte surse spun că a căzut dintr-un pătuiac construit într-un copac, unde citea cărți. Oricum, el, care a fost viteaz în războaie și nu a murit cu sabia în mână, a murit cu o carte în mână. Fiul său Akbar a intrat în legendă ca fiind cel mai înțelept împărat din istoria Indiei și poate a întregii lumi. A domnit între 1556 – 1605. Negustorii englezi visau să îl însoare cu regina lor Elisabeta, ca să anexeze India mai ușor. Însă nici Elisabeta și nici Akbar nu erau visători, ci puternici conducători realiști. Rembrandt i-a făcut lui Akbar un portret, din auzite, cu aureolă strălucitoare în jurul capului, ca la sfinți.

Ideile luminoase și generoase cu care marii moguli iubitori de cărți au guvernat India s-au răspândit în cam toată Asia, dar nu i-au deșteptat pe conducătorii de popoare, ci i-au luminat pe supușii acestora. În China, sub împăratul Ch’ien-lung (1735 – 1796), a avut loc revolta poeților. A început cu o scrisoare a unui poet necunoscut către împărat. Împăratul Ch’ien-lung voia să întărească poziția Chinei împotriva europenilor, cât și a rușilor. Politica lui necesita economii drastice. O parte a cheltuielilor statului au fost anulate, iar povara împărăției a fost pusă pe umerii poporului. Chinezii trebuiau să muncească mai mult, veniturile familiilor să fie reduse și să aibă o mai mică protecție din partea statului. A sugruma cultura, pentru a economisi bani, e la fel ca a sugruma ceasul, ca să economisești timp. Un guvern care nu sprijină cultura își pierde credibilitatea. Dacă poporul nu are încredere în guvernanți, guvernul nu poate dura.

Confucius (551 – 479 î.Hr.) a zis că „o națiune instruită este mai ușor de condus”, însă împărații Chinei se temeau de iluminarea poporului și considerau că un popor incult era mai ușor de manipulat. Cultura a fost reprimată prin reducerea bugetului, forme de control suprapuse și contradictorii sau șomaj impus lucrătorilor din cultură. Aceștia au fost asmuțiți unii împotriva altora, prin inegalitatea măsurilor draconice. Pentru a atenua efectul de recul al politicii dușmănoase poporului, curtea imperială a încercat să anexeze cultura, sub pretextul oficial că vrea să încurajeze artele. Arta și literatura să fie plătite de împărat, dar să nu mai reprezinte interesele poporului, ci ale puterii. Puterea să selecteze și să plătească scriitorii și artiștii, iar aceștia să fie direct subordonați și controlați de către funcționari ce dușmănesc cultura și au venituri mai mari decât creatorii. Ce simplu este să conduci un stat la pierzanie. Falimentul unei întreprinderi sau al unui stat e cea mai rentabilă afacere comercială. Ambasadorul englez, care era expert în a afișa același surâs enigmatic ca și chinezii, l-a atenționat ironic pe împăratul Ch’ien-lung: „Când puterea și cultura sunt în armonie, atunci înflorește națiunea. Altminteri țara se prăbușește din interior și devine pradă celor din exterior.” Ambasadorul nu a subestimat nemulțumirile clar formulate de intelectualii chinezi, mai atașați de popor decât era împăratul, cu întreg aparatul puterii sale administrative și represive. Rapoartele ambasadorului către Londra erau realiste, nu ca rapoartele primite de împărat de la militari și de la guvernatorii locali. Aceștia înfloreau cu fraze meșteșugite o realitate din ce în ce mai sumbră. Din fericire, poliția secretă a împăratului primise mai demult scrisori anonime în care erau transcrise operele complete ale poetului ucis. El își scrisese operele pe bețele de bambus cu care își construise coliba. Delatorii erau înșiși admiratorii poetului anonim, care veneau la el să bea ceai. Nu se poate ști dacă i-au transcris operele și le-au dat poliției secrete pentru a îi face lui rău sau pentru a îi salva operele în acest fel. Poliția secretă a dat foc colibei poetului necunoscut, care a preferat să ardă și el în colibă. A rămas un poet anonim și uitat de toți. Scrisorile, tot anonime ale admiratorilor delatori, conținând operele complete ale poetului, au fost înmânate împăratului. Acesta le-a ars pe motiv că erau anonime, iar el nu voia să țină cont de anonime. Încă o dată, din fericire, poliția secretă făcuse deja o copie după copiile primite de la delatori. Împăratul nu a mai fost informat despre existența acestei copii secrete, păstrată în arhiva secretă a poliției secrete și din care ne-au mai rămas abia câteva fragmente:

„Nici Cultura și nici Puterea nu pot supraviețui fără să se ajute una pe alta. Ambele sunt legate ca doi cai la ham, prin însuși scopul lor, acela de a fi în slujba țării. Reaua voință a puterii împotriva culturii și a educației dezvăluie ura și frica față de adevăr sau de cunoaștere a unor cârmuitori inculți, fără educație și răuvoitori față de poporul pe care îl cârmuiesc. Arta e fragilă și nerentabilă economic. Creatorii de artă sunt vulnerabili. Arta are nevoie de sprijinul Puterii. În schimb, Arta îi aduce Puterii strălucire și legitimitate politică, iar Națiunii identitatea ei în istorie. Un popor fără cărți și fără artă este doar o populație. Răzvrătirile popoarelor arată că setea de cultură a unei națiuni este cel puțin la fel de periculoasă ca foamea după mâncare. Civilizațiile pot supraviețui fără mâncare, dar nu fără cărți. Popoarele cărora li s-a furat cultura au fost împinse în sclavie și spre mijloace euforice destructive. O singură carte, Biblia, a salvat un întreg popor, evreii, de la sclavie și nimicire. Ierusalimul distrus de romani s-a redresat în istorie, fiindcă avea o carte. Cartagina era mult mai prosperă economic și mai puternică militar decât Ierusalimul, dar a fost distrusă și nu s-a mai redresat, pentru că n-a avut o carte a sa, cum a avut Ierusalimul.

Cezar, care știa mai bine decât oricine ce înseamnă cărțile, întrucât era un om cultivat și el însuși scria cărți, a ars biblioteca din Alexandria, ca o manevră strategică, pentru a supune Egiptul. Nimeni nu a avut mai multă putere decât Attila sau Djingis Khan, însă numele lor sunt de tristă amintire, pentru că n-au știut să se înconjoare de artiști și de intelectuali. Alexandru cel Mare, Carol cel Mare, Akbar cel Mare, Petru cel Mare au fost mari pentru că strategia lor politică a fost să acorde culturii importanța pe care o merită. Sunt considerați mai mari decât alți cârmuitori, care au supus sub sceptrul lor imperii mai mari.”

În continuare, scrisoarea pe bambus zice:

„Când statul are grijă ca lucrătorii din cultură și educație să fie mulțumiți și în armonie cu producătorii de bunuri materiale, cu întreg poporul, puterea are cea mai mare garanție de stabilitate politică. Este în interesul statului să dezbine partidele politice, însă nu și să dezbine intelectualii sau artiștii. Oamenii din cultură nu sunt un partid politic, ci sunt stratul superior al tuturor orientărilor politice. Dacă puterea știe să acorde favoruri intelectualilor din grupările politice vrăjmașe puterii, acești intelectuali devin favorabili puterii și atrag după ei toți vrăjmașii și îi fac să fie favorabili puterii. O politică înțeleaptă este încoronată cu aureola și bunul renume al artei. Întărind cultura, statul întărește valorile umanistice pe care le propagă cultura, iar oamenii devin mai buni, traiul mai sigur și societatea mai stabilă. Puterea însăși devine mai stabilă. Favorizarea culturii arată mesajul umanist al puterii, care astfel își întărește propria sa platformă politică. Și invers, defavorizarea culturii slăbește platforma politică.”

Represaliile deveniră semnalul pentru așa numita revoltă a poeților, deși poeții fuseseră nimiciți. Răzvrătiții, în majoritate erau analfabeți, însă erau mulți care socoteau că poeții aveau dreptate, când cei cunoscători de carte le citeau poeziile sau orbii le recitau poezii. Mișcarea populară nu a avut rezultatul scontat. Nu se știe câți chinezi au fost executați, cum era de așteptat, în special ucenicii și tineretul din clasa de mijloc. Această greșeală a împăratului Ch’ien-lung a fost speculată de către fiul său Chia Ch’ing (1796 – 1820), care l-a detronat. Acesta a liniștit poporul prin a ridica un monument funerar, în afara palatului, în amintirea poetului necunoscut. Altceva nici nu a mai făcut, ci doar a lăsat poporul să aștepte măsurile așteptate. Ca fiu de împărat, fusese educat să știe cum să poată păcăli națiunea. „Ca să conduci națiunea trebuie să o păcălești”, îi spuseseră mentorii săi. Ideea cu monumentul poetului necunoscut era genială. Lumea să nu se mai gândească la toți ceilalți poeți uciși din ordinul împăratului și nici la răzvrătiții masacrați. Genială idee politică: un singur poet mort, un oarecare necunoscut. Ideea a fost preluată de Marea Britanie și astfel s-a ridicat primul monument funerar după Primul Război Mondial, în amintirea soldatului necunoscut. Ca și cum numai acel soldat a murit. Iar acela era doar un oarecare necunoscut. Monumentul lui să eclipseze memoria celorlalte milioane de soldați morți, cunoscuți mai ales de către familiile lor.

Felix Reichman scrie (în A Comparative Study of Bookprices, Oxford University Press, 1956) că în Antichitatea greacă și romană cărțile erau accesibile oamenilor cu venituri modeste, întrucât erau multiplicate prin a fi transcrise de către sclavi. (The books were within reach of less prosperous people because the use of slave labour to multiply copies kept prices relatively low.) Cărțile în Grecia și în Imperiul Roman erau destul de ieftine ca să le cumpere oamenii cu venituri potrivite (cheap enough for people with only moderate incomes to buy them). Se considera că acei, ce nu aveau posibilitatea să cumpere cărți și material de scris, trăiau sub limita sărăciei. Așa era cazul lui Diogene, care și-a construit un sistem filozofic pe sărăcia sa lucie. După cum se știe, lui Socrate nu i-a dat voie soția sa Xantippa să-și cumpere material de scris, iar moștenirea lui literară ne-a fost transmisă datorită însemnărilor câtorva elevi un pic mai înstăriți, anume Platon și Xenofon.

Cicero (106 – 43 î.Hr.) vorbește despre mari scriptoria, unde sclavi instruiți scriau după dictare, pe genunchi, în mari amfiteatre. El vorbește și despre prăvălii unde se vindeau cărți. Un comerț de anvergură cu cărțile se desfășura peste Mediterana. Căpitanii de corăbii comerciale duceau întotdeauna cu ei cel puțin un braț de cărți, printre care cel mai adesea Homer.

Împărații romani se luau la întrecere cu predecesorii lor ca să întemeieze noi biblioteci publice, cât mai mari. Biblioteca Ulpiana, fondată de Traian (98 – 117 d.Hr.) era întrecută numai de biblioteca din Alexandria, construită de faraonii Ptolemei, de origine macedoneană. În anul 415, gloata unor fanatici creștini, manipulați de reprezentanții unor interese ne-creștinești, au luat cu asalt biblioteca, i-au dat foc și au linșat-o pe directoarea Hypatia, filosoafă și matematiciană, fiica lui Theon din Alexandria. Hypatia nu se află în dicționarul Grosse Frauen der Weltgeschichte, Neuer Kaiser Verlag, Klagenfurt, 1987 (= Femei celebre din istoria universală), unde încă multe alte personalități feminine lipsesc. Nu este locul aici să atrag atenția asupra deficiențelor pe care le-am găsit în diferite cărți de referință, la tot pasul, pe parcursul documentării mele.

Se tot vorbește de silogismul califului Omar (634 – 644), cuceritorul Egiptului. Se zice că el a ars complet biblioteca din Alexandria sub pretextul că acele cărți contraziceau Coranul. Sfătuitorii califului ar fi încercat să-l oprească spunând că nu contraziceau Coranul. Atunci cărțile erau de prisos și trebuiau arse. Asta a rămas pentru posteritate silogismul califului Omar: să fie arse deoarece contraziceau Coranul, iar dacă nu contraziceau Coranul să fie arse. Realitatea istorică este cu totul alta. Biblioteca din Alexandria fusese complet arsă, iar localul distrus încă la anul 415. Niciun autor din acele vremuri nu mai menționează existența bibliotecii după acea dată. Omar nu părăsise niciodată Mecca. Dăduse ordin ca armata lui să nu facă excese și să nu distrugă nimic din Egipt, la fel cum dăduse ordin când a cucerit Ierusalimul. Silogismul califului Omar este o minciună dibace, inventată de papa Urban II (1088 – 1099), cu care și-a condimentat predicile și propaganda, în scopul de a mobiliza credincioșii catolici la prima cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului de sub musulmani și jefuirea orașului de către gloatele trimise de Vatican. Când cruciații catolici au ocupat Constantinopolul (1204), au ars biblioteci și icoane, au furat sculpturi, aur și tot ce se putea fura, jefui sau prăda, au ars și au distrus tot ce nu puteau căra.

Pentru a-și spori poziția politică, unii oameni bogați din Imperiul Roman au înființat biblioteci orășenești în alte localități. Toate cărțile și bibliotecile se aflau în subordinea templului zeiței Minerva, iar bibliotecarii purtau la gât o amuletă în formă de bufniță din lemn, din fildeș, cupru, argint sau chiar din aur, după rangul ierarhic și starea fiecăruia, care dovedea tuturor că se afla sub protecția Minervei (Atena). Minerva era copilul principal al zeului suprem Zeus (Jupiter), născută din creierul lui. Cea mai mică faptă rea împotriva cărților sau bibliotecilor era considerată un sacrilegiu împotriva Minervei. Sentința era pronunțată și executată de către preoții zeiței. Preoții Minervei erau înșiși bibliotecarii. Aveau o ierarhie strictă, bazată pe cultura și competența lor. Scutul zeiței Minerva proteja arta, cărțile, bibliotecile și bibliotecarii. Pe soclul statuilor ei scria: Tu nihil invita dices faciesqve Minerva! = Să nu zici și să nu faci nimic împotriva zeiței Minerva!

Împăratul Marcus Aurelius (161 – 180 d.Hr.), care el însuși era filozof și scriitor — tradus și mereu reeditat azi — a numit un procurator, un fel de administrator, care trebuia să vorbească în senat despre situația bibliotecilor. Alți împărați nu s-au temut de blestemele preoților Minervei și au cheltuit mai mult cu războaiele și cu luptele de gladiatori decât cu orice altceva, în niciun caz pe cărți. Sentința pe care preoții Minervei nu o puteau pune în aplicare împotriva acestor conducători politici au transmis-o posterității și celor ce aveau să scrie istoria.

În anul 300 d.Hr. când generalul Constantin planifica ascensiunea sa pentru a deveni mare împărat (306 – 337), a raportat în senat că la Roma erau 28 de biblioteci împărătești publice, ceea ce el considera că era prea puțin pentru un milion de locuitori. Propunerea lui de buget sporit pentru bibliotecile din provincii avea să fie respinsă de împăratul Maximianus, însă în acest fel Constantin a câștigat popularitate în vederea apropiatei preluări a puterii. După ce a devenit împărat și a proclamat creștinismul religie de stat, Constantin s-a temut de reacția intelectualilor păgâni, nemulțumiți că puterea încuraja credința în dauna rațiunii, după deviza lui Tertulianus: Credo quia absurdum est (Cred tocmai pentru că este absurd). Atunci împăratul Constantin a închis toate bibliotecile. Bibliotecarii și paznicii bibliotecilor au devenit șomeri fără speranță și s-au temut că împăratul, din ură pentru cultură, va da ordin să fie arse cărțile. Pentru a salva cărțile, le-au vândut la particulari. Când împăratul a avut nevoie de și mai mulți bani pentru armata sa, a aruncat în închisoare paznicii și bibliotecarii și le-a confiscat proprietățile.

Ce a mai rămas prin diferite locuri din bibliotecile imperiale a fost definitiv distrus de către împăratul Iustinian (527 – 565), care a închis toate vechile academii grecești. Cu banii storși de la populație a finanțat războiul generalului Belizarie împotriva goților în Italia sau a vandalilor din nordul Africii și a construit Sfânta Sofia, cea mai mare construcție a creștinismului, care în istoria arhitecturii e socotită cântecul de lebădă al Antichității. După căderea Constantinopolului, a devenit moschee. Împăratul Iustinian a cheltuit și mai mulți bani pentru a își construi mausoleul cu materiale dintre cele mai scumpe, din care ulterior s-au construit moschei sau palate. Până și pietrele fundației au fost scoase și reutilizate. Nimeni nu mai știe nimic despre mausoleul lui Iustinian, nici măcar în ce loc a fost. Se zice că în acel loc ar fi acum o parcare și un weceu public, însă nimic nu se poate ști cu siguranță. Nimic nu este sigur. Un singur lucru este sigur: în Egiptul antic bibliotecile erau numite Casa înțelepciunii, iar pe frontispiciul bibliotecilor din antichitatea greacă scria pharmakon psychis, adică farmacia sufletului.

Articole similare publicate de autor

Ana-Maria Bocai : Gânduri de suflet

Ana-Maria Bocai

Victor Ravini : Cavalerul Trac și Sf. Gheorghe

Ana-Maria Bocai

Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani : Primul domnitor al Principatelor Unite Române (1859-1866)

Ana-Maria Bocai

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.