Univers Cultural – Prima pagină
Victor Ravini  : Viitorul omenirii va fi feminin sau nu va mai fi
Victor Ravini - International Certified Coach / Master of Arts in Religious Studies/ Master of Arts in Philology
Gânduri Spiritualitate

Victor Ravini : Miorița capodoperă universală

 

Unii dintre cei care disprețuiesc ciobanul din Miorița au citit-o superficial și au înțeles-o anapoda. Alții nu au înțeles nimic și îi cred pe cei care își trâmbițează disprețul, așa că ei repetă ce au auzit de la gurile rele. Pe lângă cei ce denigrează ciobanul, mai sunt și alții, de bună credință, care cu cele mai bune intenții înșiră vrute și nevrute. Abuzul de neologisme inutile și sintaxa întortocheată sunt un ambalaj ce acoperă uneori sărăcia de idei, alteori bogăția de idei eronate. Unii scriu vorbărie goală, menită să le dea o aureolă de intelectualism pretențios, ca să ne obosească ochii și să nu băgăm de seamă că ne împotmolim într-o scriere fără niciun miez. Din fericire, cei mai mulți dintre noi știm că versurile Miorției conțin idei luminoase, sublime și înălțătoare, exprimate în cuvinte simple, însă cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase și mai cunoscute capodopere ale unor autori celebri. Ba poate că Miorița este și mai emoționantă, mai turburătoare și mai folositoare pentru înnobilarea sufletului nostru, decât ceea ce am apucat să citim fiecare din noi prin cărți.

Profesorul universitar austriac Leo Spitzer a afirmat că Miorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală” (eine der großen klassischen Schöpfungen der Weltliteratur). Miorița este inclusă în mai multe dicționare enciclopedice și enciclopedii naționale din diferite țări occidentale, alături de cele mai importante opere literare din lume. Care este explicația că o asemenea capodoperă nu e apreciată la justa ei valoare, tocmai în propria sa țară, ba chiar e hulită? Unii dintre noi o prețuim mai presus de orice, iar alții vor să fie aruncată la gunoi și uitată. În ce fel vor ei să o scoată din enciclopediile Occidentului? Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină?

Miorița a fost încă de la începuturi utilizată de politicieni vicleni, răuvoitori și de acoliții lor ca un instrument pentru a ne înjosi și a ne manipula împotriva interesului și binelui nostru. Cine îi crede pe aceștia a căzut în laț și face jocul celor ce ne dușmănesc, ne mint și ne înșală. Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător, în peste două mii de variante, care mai de care mai bine gândite și mai cizelate artistic. Cum să se ostenească atâția creatori și rapsozi populari din toată țara, de-a lungul atâtor generații, cu atâta sârg, pentru a lăsa ceva dăunător urmașilor? Orice om lasă urmașilor ce are mai de preț și mai folositor. Tocmai de aceea calomniază unii Miorița și insistă să o aruncăm la gunoi, ca să rămânem fără cea mai de preț moștenire culturală. La fel cum adesea moștenitorilor, fie că sunt indivizi sau națiuni, li se fură moștenirile materiale și le rămân gunoaiele.

Am publicat la Stockholm și apoi la București o carte despre Miorița, sub îndrumarea și controlul științific a doi profesori universitari emeriți, suedezi, care o cunoșteau din ce au scris Mircea Eliade și alți savanți occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriței, cu cele mai noi metode de cercetare învățate la Universitatea din Göteborg și am înțeles mai bine de ce Miorița este o capodoperă universală, așa cum au spus Leo Spitzer, George Călinescu și mulți alții. Altminteri cum s-ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor, cititorilor și chiar al enciclopediilor din atâtea țări, pentru Miorița? Regretatul profesor universitar Petru Ursache a înregistrat că la sfârșitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât și în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă și esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus și publicat în Suedia vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriței.

S-a crezut greșit că Miorița ar relata niște fapte concrete, care s-ar fi petrecut cândva prin Carpați, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Oricât de adevărate ar fi crimele printre ciobani, Miorița prezintă cu totul altceva decât o crimă. Crimele ajung la tribunal, iar nicidecum într-o capodoperă a literaturii universale. Călinescu afirmă în Istoria literaturii române că Miorița este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. El precizează că Miorița este un „mit cu ecoul cel mai larg” și că „prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale.” Noi nu mai putem înțelege ficțiunile ermetice, tainice, din mituri așa cum le-au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic. Noi gândim logic și am pierdut capacitatea de a înțelege simbolurile și sensurile ascunse din mituri. Le privim mirați, ca pe niște mistere bizare sau enigme de nedezlegat. Toate miturile au un conținut tainic și sacru, accesibil celor din vechime, dacă erau inițiați în tainele sacre de pe atunci. Noi nu mai suntem inițiați în așa ceva și suntem înclinați să înțelegem miturile ca texte profane, ca basme și minciuni pentru adormit copiii sau ca un fapt divers din ziare.

Strămoșii se exprimau prin metafore și alegorii, pline de sensuri tainice, ca în ghicitori, pe care noi azi nu le mai înțelegem cu ușurință, dar le putem descifra pe îndelete, cu metode științifice adecvate. Azi, când știința și tehnica ne-au ajutat să vedem cealaltă față a Lunii, științele umaniste ne ajută să vedem și adevărata față a Mioriței, așa cum au gândit-o străbunii. Nu cum o înțeleg unii dintre noi, ce s-au îndepărtat de izvoarele cu apă vie rămase din străvechime în folclor. Mai exact, s-au înstrăinat de gândirea și de simțirea strămoșilor. Așa analfabeți cum erau țăranii arhaici, aveau o cunoaștere a lumii și a sufletului omenesc mai profundă și o înțelepciune de viață mai înaltă decât a multora dintre noi. Am arătat pe larg în cartea Miorița – Izvorul nemuririi în ce constă „ficțiunea ermetică” din Miorița și care este „ideea generală”, cum zicea Călinescu, folositoare nouă azi.

Ciobanul întâmpină știrea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Pe cine mai interesează azi aspectul poetic al universului, când îi calculăm aspectul comercial? Reacția ciobanului nu a fost înțeleasă și a stârnit nedumeriri. Mulți s-au întrebat: Cum de reacționează așa, când el are câini mai puternici, este cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust și e în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică șeful, nu trece la acțiune, apărat de toți câinii săi și să pună bâta pe cei doi subordonați? De ce nu se apără și acceptă așa ușor să fie ucis? Uciderea de care vorbește mioara năzdrăvană nu este o ucidere reală, ci e un fel de a vorbi cifrat și a îi spune ciobanului cu totul altceva decât ceea ce înțelegem noi, nescăldați în apa adevărurilor sacre. Mioara îi spune ceva secret, numai pe înțelesul lui și al câtorva ca el, nu pentru oricine. Frăția ciobanilor este o asociație profesională cu caracter închis, cu diferite grade de inițiere în tainele meseriei, ale vieții sau ale universului și cu legi secrete, mai presus decât legile din societatea înconjurătoare. Noi și toți cei din afara societății lor restrânse și exclusiviste, înțelegem vorbele mioarei pe un nivel accesibil oricărui profan. Credem că este vorba despre cu totul altceva decât ceea ce e în realitate și e ținut în taină.

Vorbele mioarei, ale ciobanului și vocea autorului anonim sau a rapsodului, se pot înțelege pe două niveluri semantice. Nivelul primordial este cel ezo-teric, accesibil numai unor inițiați, din grupul social secret și discret, dar la fel de ușor de înțeles ce către alți ciobani, din alte frății sau de către unii țărani, care au cam aflat din auzite cum e cu secretele ciobanilor. Nivelul secundar este exo-teric sau profan, accesibil oricui din exterior, cum sunt toți ceilalți din afara frăției ciobanilor și a mediului lor social apropiat, printre care și noi. Noi, cei din afara frăției, suntem excluși de la înțelegerea tainelor care nu sunt de nasul nostru. Noi suntem publicul, care rămâne cu gurile căscate și în care rapsodul, după ce a cântat Miorița, a aruncat prune uscate, a încălecat pe o șa, și ne-a spus povestea așa. Știm bine că țăranii, ca în Moromeții lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Autorul colectiv și anonim al Mioriței, nu spune pe înțelesul oricui, ce au în gând ciobanii. Autorul potrivește cu grijă vorbele pe care le pune în gura ciobanului sau ale mioarei, ca să pară fățișe dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce taine poate să ne destăinuie Miorița nouă, azi? Ce adevăr tainic au vrut să ne comunice strămoșii? La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Stilul în Miorița e lapidar și enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic niște abstracțiuni de cea mai mare importanță pentru oricine și oricând, dar totuși nu chiar pentru orice nechemat. Aceste abstracțiuni sunt idei nepieritoare, care nu s-ar fi putut exprima mai bine decât așa, încât să le poată înțelege cine poate și să nu le poată înțelege cine nu poate. Dacă ne oprim la sensul concret al cuvintelor și nu vedem că sunt niște metafore ce exprimă abstracțiuni și idei frumoase, vom fi induși în eroare, ca aceia dintre noi care au ajuns să creadă că ciobanul nostru e fatalist, pesimist, pasiv, un leneș incapabil să se apere și se resemnează să fie ucis, ca un laș. Așa multe variante, toate cântate de-a lungul atâtor generații, nu pot să fie închinate în cinstea unui personaj atât de mizerabil, cum li se pare unora că ar fi ciobanul. Tainele din Miorița au fost înțelese aiurea, cum înțeleg gurile căscate, care nu pricep nimic din ce văd și ce aud. S-a crezut că ciobanul ar fi un nevolnic și s-au făcut generalizări pripite, cum că pasivitatea, resemnarea și lașitatea lui ar fi reprezentative pentru întreg poporul român, întrucât cică noi am fi predestinați să fim așa. Eroare.

Pasivismul, resemnarea și lașitatea nu pot fi în sângele poporului nostru, „noi ăștia get-beget coada vacii, născuți și îmbătrâniți în țara asta”, după exprimarea lui Ion Ghica. Știm de la Herodot (IV, 94) că strămoșii noștri geți-begeți trăgeau cu săgețile în sus, spre cer, asupra zeului lor de prim rang – singurul zeu în care credeau – și îl amenințau când nu le plăcea lor felul în care zeul împingea norii, tuna și fulgera. Ne tragem din străbuni aprigi, care cutezau să tragă în zeul atotputernic și să amenințe cerul nesfârșit. Cu asemenea educație din familie și exemple din societatea în care trăiau, nici nu e de mirare că dintre geto-daco-traci s-au ridicat mulți comandanți militari, care s-au revoltat împotriva senatului și au răsturnat împărați de la Roma. Mulți generali romani, ridicați dintre soldați, au fost proclamați împărați de către soldați, recrutați din neamurile lor de la Dunărea de Jos și au creat așa-numita „dinastie de împărați-soldați”, pe care uneori senatul îi considera uzurpatori și tremura de frica lor. Toți acești împărați erau ridicați din strămoșii noștri. Au învigorat armata romană, au îngenunchiat senatul și au introdus în Imperiul Roman democrația militară. Au anulat strâmbând din nas deciziile senatului corupt sau au pedepsit prin înfometare senatorii și patricienii cu întreg sistemul lor parazitar de la Roma. Au salvat prin acțiuni militare imperiul de la prăbușire și i-au frânat derapajul moral și declinul, așa după cum se știe. Generalul Aetius, originar de pe malul Dunări dobrogene, a nimicit hoardele lui Attila și i-a eliminat pe huni din istorie, într-o singură bătălie, din zori și până în noapte, considerată una dintre cele mai mari și mai cumplite bătălii din istoria omenirii. Aetius a fost imortalizat de către folclorul german în personajul Regele Etzel, din Nibelungenlied, unde i se atribuie și însușirile lui Attila.

Împăratul Constantin cel Mare a înfruntat voința senatului și a altor rivali puternici, a impus creștinismul ca religie oficială, l-a structurat și i-a definit dogma așa cum a vrut el, oricât nu le-a plăcut unor contemporani sau papilor de atunci încolo și dintotdeauna. A reorganizat Imperiul Roman, i-a mutat capitala, a pus temelia celui mai longeviv imperiu din istoria Europei – cel Bizantin – și a schimbat mersul istoriei ca nimeni altul. El este primul împărat roman care a lăsat tronul moștenire propriilor săi urmași, sânge din sângele lui. Turcii s-au instalat în Imperiul Bizantin ca într-o casă gata construită, așa cum o clădise și o lăsase Constantin cel Mare. El era dac din Timoc, pe malul drept al Dunării. Așa spun scriitorii antici care au trăit sub sceptrul lui, indiferent dacă le-a plăcut de el sau nu. El era timocean de al nostru, cutezător și aprig. Aceste două cuvinte sunt de origine geto-dacică și s-au menținut în limbă tocmai pentru că definesc caracterul românilor. Longevitatea acestor două cuvinte în istoria limbii române atestă păstrarea și permanența acestor însușiri în caracterul și în firea românilor, din străfundurile istoriei și până azi.

Nu poate să fie pasiv și resemnat un popor din care s-au ridicat frații Asănești, Mircea cel Bătrân, Corvineștii, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, Nicolae Bălcescu, Ana Ipătescu zis Bărbata, Ecaterina Teodoroiu și sumedenie alții, bine cunoscuți, alături de toți eroii necunoscuți, dar neînfricați în războaie, la fel ca gloatele de țărani, ce se răzvrăteau mereu, cam la fiecare generație. Răscoala de la noi din 1907 a fost ce mai mare revoltă populară din Europa după răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan și după războiul țărănesc din Germania pe vremea lui Luther. Tot ce au făcut românii dintotdeauna dezminte dogma fatalității și resemnării naționale, acreditată de câțiva savanți renumiți, dar care, cu felul cum ne-au explicat Miorița, și-au dat în petec.

Dogma cu pasivitatea și resemnarea e o aberație care servește vrăjmașilor și opresorilor, ce vor să manipuleze românii, să îi dezbine și să îi facă să nu mai fie așa cum sunt. Denigrarea ciobanului din Miorița are scopul antinațional de a distruge voința românilor de apărare contra atacatorilor și de răzvrătire împotriva nedreptăților. Spiritul de apărare și de protest sălășluiește în firea românilor, transmis prin ereditate, prin educația de acasă și prin exemplul înaintașilor. Înverșunarea unora împotriva Mioriței este pe măsura fricii lor față de dârzenia, de curajul și de forța patriotismului românilor.

Am scris cartea Miorița – Izvorul nemuririi din spirit de revoltă contra dogmei care denigrează românii și ca să le arăt suedezilor și tuturor, frumusețea sublimă a conținutului din poemul nostru național și actualitatea lui pentru oamenii de azi, din toată lumea. Să vadă toți cum au știut strămoșii noștri să creeze o capodoperă în care natura este divinizată, divinitățile sunt umanizate, iar omul e îndumnezeit și să ne arate calea pentru înnobilarea sufletului oricărui om, atunci ca și azi, indiferent ce religie ar avea. Miorița este giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nu știu să mai aibă așa multe, vreo altă țară. Ce țară mai are vreo creație populară reprezentativă, cu atâtea variante, aparținând unor diferite specii literare și cu atâta răspândire sau adeziune în toate colțurile țării, ba chiar dincolo de hotare? Dacă știe careva, să-mi spună și mie.

Varianta publicată de Vasile Alecsandri reprezintă mai puțin de 0,05 din tezaurul de variante ale Mioriței. Nu este cea mai autentic păstrată, mai bine închegată, mai frumoasă sau mai emoționantă. Sunt alte variante ale Mioriței, mai autentice, mai valoroase și mai turburătoare, deși sunt mult mai scurte și mai concentrate. Și totuși, varianta lui Alecsandri, oricât ar fi mai prejos decât alte variante, a uimit Occidentul și a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au zis că un popor ce a creat și transmis oral o asemenea capodoperă, cum nu toate popoarele au, are dreptul să aibă un stat național și au fost de acord să se facă Unirea Moldovei cu Muntenia, de la 1859. Desigur că asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale unora dintre dușmanii tradiționali ai țării noastre. Aceștia ne mint prin guri românești, ca să ne facă să disprețuim Miorița, să disprețuim ciobanul și să ne disprețuim pe noi înșine, ca să ne resemnăm, să ne lăsăm îngenunchiați, conduși de străini vrăjmași și de cozile lor de topor, ca să le fim slugi, la mila lor.

Privirea sinoptică asupra atâtor sute de variante ale Mioriței, aranjate în ordine după diferite criterii, mi-a dat posibilitatea să văd că în variante revin mai multe cuvinte cheie, cărora nu li s-a dat suficientă atenție. În cele mai multe variante, ciobanul își începe așa-greșit-numitul „testament” cu cuvintele: Dacă o fi să mor. Niciun testament nu se începe cu conjuncția condițională dacă. Această conjuncție nu a fost luată în seamă de către cercetarea anterioară. Verbele ce se referă la uciderea ciobanului sunt la modul condițional-optativ sau conjunctiv. Acestea sunt moduri prezumtive în Gramatica Academiei noastre, ce exprimă o acțiune eventuală și neefectuată. Deci este vorba de o eventualitate. Nicio variantă nu prezintă vreo ucidere sângeroasă. În multe alte variante, ciobanul preia inițiativa și poruncește el însuși să fie ucis. El folosește modul imperativ, dar cu aspect modal și înțeles prezumtiv. Nici în aceste variante el nu este ucis cu adevărat, ci în toate este vorba de un ritual ca o reprezentare teatrală a uciderii sale. Aceasta este o etapă din ritualul de inițiere a personajului principal, urmată de apoteoza lui: unirea cu divinitatea feminină, dominantă în vremurile matriarhatului.

Miorița prezintă înscenări teatrale, un ritual în aer liber, pe un picior de plai, sub soare și sub stele, unde ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic ce este ucis periodic, la anumite momente cruciale ale soarelui, din zi sau din an, în fiecare an. Această datină avea funcția de liturghie pre-creștină a ciobanilor arhaici. Datina s-a menținut de-a lungul generațiilor și mileniilor în textele sfinte și cântate, ce nu s-au pierdut și le avem azi. Variantele menționează procedura ritualului, cu multitudinea de semnificații privitoare la filozofia vieții, așa cum s-au păstrat ca mărturii ale unor gânduri, idei și sentimente din vremuri trecute.

Deseori, cei doi ciobani întreabă personajul principal cum vrea să fie ucis. Niciun ucigaș nu întreabă pe cineva cum vrea să fie omorât. Ciobanul le răspunde cum vrea el să fie ucis, iar adesea chiar le poruncește să îl ucidă. Nicio victimă a unui omor nu apucă să spună cum să fie ucis și cu atât mai mult nu poruncește să fie ucis și în ce fel. Este vorba de pregătirea unui ritual tradițional, în care este sacrificat simbolic un personaj mitologic, iar nu vreun cioban din realitate. Acest teatru popular se poate desfășura cu mici variațiuni, după cum vrea actorul principal, în calitate de regizor și de producător al spectacolului. Spectacolul, ca orice ritual dintr-o societate închisă și secretă, este văzut numai de actorii implicați în ritual. Ritualul se desfășoară în sihăstria munților, iar spectatorii sunt elemente ale naturii. Cei trei ciobani își joacă rolurile în fiecare an, pentru ei înșiși dar mai cu seamă pentru bunul mers al naturii înconjurătoare și al universului nemărginit. Ciobanul cere în unele variante să fie ucis sau îngropat în anumite locuri cu o importanță specială, cum ar fi locul unde se face sărita berbecilor sau jocul mieilor. Scopul ritualului poate fi de a asigura fecundarea oilor, proliferarea și înmulțirea turmei. Uneori, ciobanul poruncește să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Unde s-a mai pomenit să fie cineva omorât dimineața, la prânz și seara? Mai vrea și să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Niciun etnolog și nimeni nu a mai auzit despre un asemenea obicei de înmormântare în realitate. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie omorât de trei ori și îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeași zi. Ciobanii discută între ei calm, cu respect reciproc și cu duioșie, ca la pregătirea a ceva sfânt, nu a unei crime.

Cei doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În altă variantă, îl vor ucide cu nouă topoare. Cum să folosească doi ucigași nouă topoare? Deci nu poate fi vorba de o ucidere reală. E vorba de un ritual pre-creștin, în care scena uciderii e repetată, așa cum repetă preotul în biserică anumite gesturi și vorbe importante, de un anumit număr de ori. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru folcloric, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

Unele variante spun că ciobanii suflă în buciume sau în trâmbițe pentru a înștiința locuitorii de pretutindeni că vor începe acțiunea. Niciun criminal nu anunță societatea că va comite o crimă. Ei anunță că vor începe ritualul cu uciderea conform datinii știute de toți cei din vremea lor, la fel cum clopotul sau toaca bisericii anunță oamenii că va începe liturghia. Nicio variantă nu relatează uciderea ciobanului în realitate și nici măcar efectuarea ritualului, ci doar pregătirea lui psihologică pentru a intra în rolul principal pe care îl joacă în acel ritual sau viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Miorița se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că nu despre uciderea lui reală este vorba în text, ci e vorba de o ucidere simbolică, părelnică, a ciobanului ca actor într-o piesă de teatru, unde el joacă rolul unui personaj mitologic. Cercetătorul Ion Filipciuc afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”

Sunt câteva variante în care omorul este la modul indicativ trecut, omorul e înfăptuit, ciobanul e îngropat, crește iarbă pe mormântul lui, iar apoi el e reînviat de mama lui și își reia activitatea. Fără îndoială, aceste variante prezintă cu cea mai mare claritate un personaj mitologic. Asemănarea cu alți eroi mitologici, din alte culturi vechi, care mor, sunt îngropați și reînvie cu ajutorul unei femei, cum ar fi mitul lui Osiris înviat de Isis, este evidentă. Moartea simbolică și reînvierea unui personaj are loc și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. S-au făcut și comparații cu îngroparea și revenirea la viață a lui Zamolxis. Aceste comparații au stârnit aversiunea unor celebrități care, în lipsă de argumente, au trecut la atac cu invective împotriva celor ce au făcut comparațiile. Aceștia au fost huliți și discreditați. Indiferent de verdictele savanților, probabil frustrați că nu au descoperit ei înșiși asemănările, în aceste variante ciobanul din text este un erou mitologic sacrificat, care a biruit moartea, e reînviat și apoteozat cu o nuntă cosmică, o hierogamie bine-cunoscută în fenomenologia religiilor, domeniu în care Eliade era autoritatea absolută. Și totuși, inexplicabil, el a condamnat pe cei ce au scris despre așa ceva.

La fel ca în alte texte mitologice ale altor popoare, personajul mitologic din unele variante ale Mioriței este ucis, dar nu e ucis și vreun cioban în realitate. Ciobanul din realitate doar joacă rolul eroului mitologic, ca într-o piesă de teatru. Personajul principal din toate variantele Mioriței, nu este o ființă reală, ci e un erou mitologic, la fel ca mulți alți eroi mitologici ce trec prin moarte și revin la viață, bine-cunoscuți din diferite culturi străvechi și în istoria religiilor, domeniu patronat de Eliade.

Strămoșii noștri l-au identificat pe Isus cu ciobanul din Miorița și astfel mesajul umanist al creștinismului, sau Hristos Pantocrator (Atotputernicul), nu li s-a părut ceva contrar credințelor și mitologiei lor. Așa se explică de ce au acceptat creștinismul de bună voie și fără poruncă sau cu vărsări de sânge, cum a fost la alte popoare. Străvechea mitologie pre-creștină din variantele Mioriței, întreg folclorul nostru străvechi, cât și obiceiurile sau tradițiile strămoșilor noștri sunt baza fundamentului și fundamentul bazei pe care s-a încetățenit creștinismul la români. De aceea biserica ortodoxă română nu a avut nevoie să folosească violența, schingiuirile și pedeapsa cu arderea pe rug pentru a întări credința, cum a făcut biserica catolică. Și tot de aceea este atacată acum Miorița, simultan cu atacurile contra ortodoxiei.

O regretabilă confuzie de definiții i-a făcut pe toți cercetătorii anteriori să nu observe că așa-numita alegorie a morții și nunții cosmice a ciobanului, așa cum o înțelegeau și o explicau ei, nu se încadrează în definiția alegoriei, ci a eufemismului, greșit etichetat de ei ca alegorie. A înțelege ceva conform definiției eufemismului și a zice că e alegorie, este la fel ca o falsă declarație vamală. E de mirare că această confuzie de definiții pornește tocmai de la o eroare metodologică a lui Blaga. Cercetarea anterioară nu a observat că moartea și nunta cosmică sunt două alegorii diferite.

Ciobanul vorbește de o moarte simbolică, la fel cum spune apostolul Pavel, din Biblie, când zice că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel (1 Cor. 15:31, Rom. 6:11, Col. 3:3, Gal. 2:19), sau cum zice evanghelistul Ioan că a trecut prin moarte la viață (1 Ioan 3: 14). Moartea ciobanului este alegoria ce reprezintă o etapă din ritul de inițiere a lui în tainele mitologiei precreștine: îndepărtarea de bunurile lumești, etapă prin care trec și unii creștini, considerați mistici. Nunta cosmică e alegoria despre ultima etapă de inițiere a ciobanului, la nivelul cel mai înalt: unirea psihologică cu divinitatea. Am explicat aceste alegorii în patru capitole din Miorița – Izvorul nemuririi.

Mândra crăiasă din cer este o divinitate uranică. Ea e înlocuită în multe variante cu o fată frumoasă ce apare din senin pe munte, împodobită cu simboluri solare. Aceasta e o divinitate chtonică, adică ivită din pământ, iar nicidecum o nimfomană, cum au crezut unii savanți. Ambele sunt apariția sau manifestarea (hierofania) unor divinități din mitologia ciobanilor arhaici. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede, ceea ce îi dă o stare de fericire supremă, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit ceea ce nu a reușit Dante Aligheri, nici măcar ca personaj în propria sa operă, nu au reușit nici Gilgamesh, nici Faust al lui Goethe și nici alte personaje din literatura universală. Ciobanul din Miorița are avantajul de a se afla în religia naturii, ceea ce îi dă posibilitatea să ajungă la sentimentul de contopire sau unire cu divinitatea naturii înconjurătoare. Personalități celebre, care se aflau în religii monoteiste nu aveau posibilitatea să se unească cu divinitatea lor, ci doar să o contemple, ca la o întâlnite față la față. Ciobanul nostru se înalță la o trăire sufletească și spirituală comparabilă sau uneori superioară față de ceea ce au reușit filozoful Plotin, Meșterul Eckhart, Hafez, Ibn cArabī, Jalal al-din Rumi, al-Ghazzālī, Omar Khayyam, Mahomed, Apostolul Pavel, Isus din Nazaret, Gautama Buddha, Moise, Augustin din Hipona, Black Elk, Milarepa, Zalmoxis al nostru, profetul Ezechil sau Sf. Tereza din Avila și alți sfinți sau alte personalități rămase necunoscute.

Un alt cuvânt cheie ce apare în sute de variante, dar nu și în varianta lui Alecsandri și care ne-ar putea deruta, cum i-a derutat pe mai mulți cercetători, este lege. Acest cuvânt a dus la o interpretare juridică a Mioriței, cum că ciobanul ar fi judecat și condamnat la moarte pe drept sau pe nedrept. În toate dicționarele explicative, lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. Așadar, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice și reale, ci religioase, într-o liturghie pre-creștină cu aspect teatral. Caracostea și Constantin Noica au arătat că lege din Miorița nu poate avea sens juridic, nu reglează relații sociale, ci are sensul de nomos din limba greacă: lege ce reglează relația omului cu cosmosul. Același sens e atestat în franceza veche și în limbile scandinave vechi. Spusele celor doi nu au fost luate în seamă.

S-a scăpat din vedere până și cel mai evident fapt, anume că titlul poemului este Miorița. Titlul este prima cheie cu care deschidem un text. Întotdeauna, titlul unei opere literare precizează personajul principal. Personajul principal este mioara, iar nu ciobanul. Mioara a fost încă și mai greșit înțeleasă decât ciobanul. Dacă nu înțelegem personajul principal, cum să înțelegem celelalte personaje și întreaga operă? S-a crezut fără temei că mioara ar fi un oracol ce îi prevestește viitorul și îi spune ce să facă pentru a se apăra. Fenomenologia ne arată fără îndoială că mioara nu se încadrează în criteriile necesare pentru a fi un oracol. Ciobanul o întreabă de ce nu îi mai place iarba și gura nu îi mai tace. Nimeni nu se ducea la oracolul de la Delfi să o întrebe pe Pythia dacă îi plăcea mâncarea sau ca să afle ceva despre cum se simțea ea. Pythia nu spunea nimănui exact ce avea să se întâmple și nicidecum ce anume să facă, ci vorbea în dodii, cu ambiguități ce se potriveau oricum s-ar fi desfășurat viitorul. Încă un fenomen important nu a fost observat: Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase, cum e mioara năzdrăvană, vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Animalele care vorbesc într-o operă literară sunt personificări ale unor aspecte din psihicul oamenilor. Ele vorbesc cu sau despre alte animale, ce personifică alte aspecte psihice.

Mioara este termenul concret într-o metaforă, care simbolizează o abstracțiune. Iar câinele de care vorbește ea este o altă metaforă, care simbolizează altceva. Vom vedea ce. Vorbele mioarei nu se referă la o realitate concretă, ci la o trăire lăuntrică a ciobanului, asemănătoare cu experiențele psihologice ale altor personalități din istoria religiilor și prezentată cu aceleași mijloace de expresie, sub formă alegorică. Mioara îi spune ciobanului să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc (versurile 40 – 42, în varianta Alecsandri). Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați (v. 21), la plural, și spune: Să-mi aud cânii (v. 58). De ce să își cheme numai un singur câine și nu toți câinii pe care îi are? Orice țăran știe că nici cel mai bărbătesc și cel mai frățesc câine nu își poate distribui atenția ca să facă față la doi adversari, ci este eficient numai în haită cu alți câini. Deci mioara nu îl avertizează să se apere. Câinele aici nu are menirea să îl apere, ci este un simbol pentru o bine-cunoscută realitate psihologică din străfundurile sufletului omenesc. Cercetarea anterioară nu a observat că dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter-egoul ciobanului, la fel cum Virgiliu e alter-egoul lui Dante sau Mefisto e alter-egoul lui Faust și al lui Goethe. La fel cum calul este alter-egoul lui Harap Alb și al lui Făt-frumos sau Motanul încălțat e alter-egoul stăpânului său, din basmul lui Charles Perault. Mioara năzdrăvană poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numește Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

La o lectură exo-terică, personajul principal din Miorița este ciobanul. La o lectură ezo-terică, personajul principal este alter-egoul ciobanului, personificat de mioara cu care vorbește el. La o lectură exo-terică, peisajul mioritic, așa cum bine l-a identificat Blaga, este peisajul geografic, ce poate fi orice loc din Carpați. La o lectură ezo-terică, tot ce se descrie sau se petrece în Miorița are loc în peisajul lăuntric, psihic, al ciobanului și este proiectat asupra peisajului geografic. Peisajul mioritic este atât peisajul geografic din Carpați, cât și peisajul psihic al ciobanului, al autorilor colectivi și anonimi, al rapsozilor care ne-au transmis Miorița și al nostru, al fiecăruia din noi. Cititorii din alte țări, care citesc Miorița în traduceri și nu cunosc munții noștri, se minunează de frumusețea peisajului lăuntric al ciobanului, care le dă o idee despre frumusețile Carpaților.

Nimic în Miorița nu este realitate concretă, ci fantezie poetică și sumedenie de imagini cu înțelesuri abstracte. Totul în Miorița e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Dar cine mai are timp azi să citească pe îndelete o poezie înălțătoare sau să o analizeze cu vreo metodă științifică, sprijinindu-se pe definiții și lucrări de referință? Orice cititor experimentat observă că personajul principal din Miorița nu este o persoană concretă, care să fi trăit cândva cu adevărat, ci e un personaj literar imaginar, idealizat. Ciobanul este un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, un erou din mitologia pre-creștină a ciobanilor, plăsmuit din aceeași substanță imaterială ca și eroii din alte mituri antice, ce simbolizează fiecare altceva. Se știe că toate personajele mitologice și multe personaje din literatură, chiar și când acestea sunt inspirate din realitate, sunt proiecțiuni ale unor părți din sufletul oamenilor, în care ne putem recunoaște sau nu ne recunoaștem. Confundarea mitologiei arhaice din Miorița cu acțiunea din Baltagul, sau cu crimele pentru jaf de la tribunal, a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Miorița nu prezintă o crimă sângeroasă, ce s-ar fi petrecut cândva prin Carpați, după cum știm că s-au mai întâmplat, ca în Baltagul, ci prezintă un ritual de inițiere în tainele universului și ale psihicului uman, așa cum le înțelegeau ciobanii arhaici și care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri sfinte din zi sau la anumite zile sfinte. Cele mai vechi variante ale Mioriței sunt colinde din Transilvania, ce se cântă în fiecare iarnă la casa fiecărui țăran, identificat cu personajul principal din cântec, ca să îi ureze belșug în anul ce vine. Colindătorii nu urează nimănui să fie ucis, ci îi urează sănătate și bunăstare. Țăranul colindat este aureolat cu gloria ciobanului mitologic din Miorița.

La o lectură exo-terică sau neatentă, Miorița dă impresia că ar fi o narațiune care povestește ceva ce s-ar fi întâmplat în realitate, într-un spațiu geografic. La o lectură mai atentă, putem observa că totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului și este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Cuvintele concrete din peisajul geografic paradisiac și astrele de pe cer sunt metafore pentru raiul ce este în sufletul ciobanului. Textul tuturor variantelor Mioriței amestecă imagini externe vizibile și imagini interne, închipuite, a ceea ce simte și gândește ciobanul. Autorii colectivi și anonimi ai tuturor variantelor Mioriței au aceeași virtuozitate derutantă cum au Petrarca, Eminescu sau alți mari scriitori din literatura universală, la care farmecul este că luăm abstracțiunea drept adevăr concret, ne trec fiorii și ne identificăm cu personajul principal. Acest fenomen a fost bine explicat de către profesorul american de psihologie analitică James Hillman, cu exemple din literatura universală, ce conțin aceleași procedee literare ca în Miorița.

Frumusețea peisajului geografic din Miorița simbolizează metaforic frumusețea și armonia sufletească a ciobanului. Versurile din Miorița, în toate variantele, indiferent cât de bine au fost păstrate, îmbină peisajul din Carpați și cel sufletesc cu o desăvârșită măiestrie. Tot ce pare că s-ar petrece în jurul ciobanului se petrece de fapt în inima lui și se adresează inimii noastre. Spațiul mioritic este atât cel ce se poate vedea cu ochii și poate fi reprodus într-o fotografie, cât și cel pe care îl putem simți doar în inimă și este deja reprodus în versuri. Miorița poate fi înțeleasă ca un imn închinat omului și naturii, ce arată înalta măsură a capacității omului de a se minuna de măreția naturii și de a avea sentimentul de fericire sublimă, că este una cu universul înconjurător. Am arătat în carte că Miorița poate fi înțeleasă și ca un ghid spiritual de înălțare în cele mai înalte sfere ale poeziei și ale cerului. Fiecare dintre noi ne putem minuna de măreția naturii și a Mioriței după măsura atenției pe care o acordăm versurilor și după puterea cugetului nostru. Unii au râs de Marin Sorescu pentru că vede în Mioriţa metafore ce simbolizează abstracțiuni luminoase, poezie sublimă și o pune alături de Luceafărul lui Eminescu. Fiecare poate vedea într-o poezie, ceea ce poate vedea. Iar ce nu poate vedea, nu poate.

Strămoșii ne-au lăsat moștenire o vastă literatură orală, în versuri și în proză, cum poate că nimeni nu mai are. Noi astăzi, prea îngâlviți de cultură modernă și ahtiați după bunuri materiale sau copleșiți de griji și necazuri, lăsăm să se aștearnă praful pe moștenirea primită din vechime, iar unii dau cu noroi în Miorița, ba chiar și în Eminescu și în tot ce avem mai valoros. Petru Ursache scria despre cum receptăm noi Miorița: „Merităm lecția. Trebuie să vină străinii să ne atragă atenția, civilizat și discret, asupra propriului tezaur cultural și artistic.”

Avem datoria să repunem Miorița pe piedestalul pe care au pus-o traducătorii și cititorii străini încă de la început, pe vremea lui Alecsandri. Dar nu numai varianta publicată de el, ci toate cele peste două mii de variante sunt capodopere, care mai de care mai frumoase și mai cutremurătoare. De ce nu avem o antologie care să le cuprindă pe toate? Fiindcă ar fi necesare prea multe volume? Avem o datorie morală față de strămoșii care au creat Miorița și ne-au lăsat-o nouă și lumii întregi, în atâtea variante, un șirag imens de perle literare. La fel ca și perlele, variantele Mioriței sunt la fel de valoroase chiar și când nu sunt perfecte. E o datorie față de civilizație, să împărtășim tuturor bogăția culturală a străbunilor noștri, așa cum împărțim din colivă. Cele mai strălucitoare opere în limba română sunt Luceafărul lui Eminescu și Miorița. Nu toate popoarele lumii au asemenea opere, din care ne vin identitatea națională, unitatea etnică și trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul și din afara țării. Ne regăsim împreună în limbă, când nu putem să ne regăsim la vatră. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii, nemurirea creațiilor sale literare și artistice, culte și populare, cât și a credințelor sale. În primul rând credința în tine însuți ca individ și credința în poporul din care faci parte. Credința în valorile morale și culturale românești, bine recunoscute în Occident și care ne luminează pe drumul cel drept.

Mioriţa poate fi la fel de importantă și actuală pentru cultura universală ca și alte mari creații ale românilor. Miorița poate fi citită, rumegată și cugetată ca un ghid spiritual. Fiecare variantă ne învață ceva în plus, pe calea înnobilării sufletului nostru. Unele variante încep astfel: Trei vulturi de soare. Nu-s vulturi de soare, Ci-s trei păcurari. În alte variante ciobanii sunt trei fluturi sau trei vânturele. Versurile dau o informație codificată și totodată explicită asupra unor trăiri poetice minunate, simțite de personajele din text ca un zbor de vulturi sau de fluturi. Versurile înfățișează cu maximă economie de cuvinte stări sufletești, cu efecte luminoase ca soarele, frumoase ca fluturii și imateriale ca vânturile, ca în visele în care se face că zburăm la înălțime și suntem cuprinși de fericite. Fiecare variantă a Mioriței este un exercițiu intelectual pentru accesul în sferele înalte ale poeziei pline de idei frumoase și fermecătoare. Unii dintre noi putem vedea sensul metaforic al cuvintelor și înțelegem că toate variantele ne învață cum să ne înălțăm sufletește deasupra intereselor sau grijilor cotidiene, deasupra munților, către soare și către stele. Alții rămân la sensul concret al cuvintelor și continuă să creadă că e vorba despre o crimă pentru jaf. Fiecare înțelege Miorița cum îi place să o înțeleagă. Cine nu pricepe sensurile abstracte și ideile dintr-o poezie, nu avem ce să îi facem și îl lăsăm în boii lui. Nu putem defila cu orice bălălău în papainoage, ce râde de Marin Sorescu, vrea să aruncăm la gunoi Miorița sau îi e silă de Eminescu. Hulitorii valorilor noastre românești au dat ceva bun și folositor? Au creat ceva mai presus decât ceea ce disprețuiesc ei? Ce lasă ei în urma lor? Au ieșit pe piață cu false valori culturale, murdării negru pe alb, lăudăroșenii sau diplome a căror valabilitate ei nu o dovedesc prin ceea ce scriu ori prin felul cum gândesc.

Miorița este moștenirea noastră nepieritoare și inalienabilă. Este conștiința noastră de noi înșine ca indivizi și ca națiune, e mândria noastră de români în lume. Folclorul nostru e cu atât mai important și trebuie să-l punem la vezeală, acum, când se duce o politică suprastatală de desființare a națiunilor, de înrobire a indivizilor și de denigrare a românilor. Am putea fi mândri că unii ne urăsc sau ne disprețuiesc pe noi, românii, mai mult decât pe alții. Înseamnă că ne invidiază mai mult și sunt mai geloși pe noi, pentru că nu au bogățiile culturale și materiale pe care le avem noi.

Transhumanța ciobanilor noștri a răspândit Miorița pe întreg teritoriul unde locuiau români, chiar și în afara hotarelor țării. Miorița a contribuit mai mult decât orice alt factor la unificarea și la stabilitatea limbii române, cum nicio altă limbă nu mai e la fel de unitară și stabilă în timp, chiar și dincolo de hotare, prin teritoriile vecine. Miorița este izvorul nemuririi limbii române, izvorul culturii românești, al identității și eternității neamului nostru. Iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme sau cu șiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe și cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creații de artă și cu omenia românului, conștient că binele întotdeauna învinge răul, așa cum ne învață mitologia din basmele noastre multimilenare și așa cum este legea echilibrului universal dintre antiteze.

Constantin Brăiloiu, vorbind tinerimii interbelice, a spus pentru eternitate: „Numai prin cultura noastră ţărănească vom însemna şi noi ceva în lumea asta mare. Cu armele Occidentului nu vom bate niciodată Occidentul şi va trece multă vreme până vom înceta a mai fi o caricatură sau, în cel mai bun caz, o copie fără importanţă a Apusului.” Brăiloiu a făcut enorm de mult pentru înregistrarea și propagarea folclorului muzical românesc în lume, însă a avut o înțelegere bizară a folclorului nostru literar. El vedea în Miorița un bocet arhaic și un descântec pentru a împiedica mortul să se întoarcă printre cei vii, răuvoitor, ca strigoi. Ideea scornită de el sau auzită de la alții, cu protecția contra strigoilor, a fost preluată de mulți savanți, până chiar și de Eliade. Noi nu putem însemna ceva în lume prin bocete și descântece de protecție contra strigoilor. Brăiloiu și încă alții nu au știut că poemul nostru național are de spus Occidentului un mesaj mai sublim, mai luminos și mai înălțător, decât a avut vreodată Apusul să ne spună nouă.

Cui lăsăm Miorița și cum o lăsăm? Pe mâna unora care sunt puși pe negarea valorilor noastre culturale? Lăsăm Miorița pe seama școlilor, a profesorilor de română, a elevilor și a studenților, cât și pe seama noastră a tuturora, să o ducem mai departe, ca un mesaj umanist al străbunilor noștri către toți cei ce o citesc în original sau în traduceri.

Notă: Pentru fluiditatea textului, am eliminat multe din precizările bibliografice. Acestea se pot găsi în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor, București 2016 și 2017.

 

Franța

Victor Ravini este International Certified Coach, Master of Arts in Religious Studies , Master of Arts in Philology 

Articole similare publicate de autor

Ana-Maria Bocai : Despre bunătate

Ana-Maria Bocai

Cuviosul Paisie Aghioritul : Cuvinte duhovnicești

Ana-Maria Bocai

Şerban Cionoff : Gaițele și coronavirusul

Ana-Maria Bocai

un comentariu

Avatar
APETROAE GHEORGHE 12 iulie 2020 at 14:39

Impresionant! Ați reușit să identificați caracteristicile valorice ale baladei Miorița, până ați așezat-o lângă și mai presus de marile capodopere universale.Deosebit: Mulțumiri pentru totul! Felicitări! G.Ap..

Răspuns

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.