Univers Cultural – Prima pagină
Publicist Şerban Cionoff
Publicist Şerban Cionoff
Istorii și tradiții

Şerban Cionoff : Nea Fănuș nu mi-a iertat dezertarea!

Nu că vreau eu să mă laud, dar chiar că a produs o mare uimire în lumea noastră, a Martorilor lui Bachus și ai altor licori, decizia mea de a mă retrage, brusc și ireversibil. Desigur, nu dețineam recordurile în materie ale lui Octavian Stoica sau Ștefan Stoian (binecuvântată fie-le amintirea!), dar nici 500 de grame de votcă plus trei chile de, vin rație zilnică, nu sunt de ici- de acolo…

Așa încât, după ce, atunci, în seara de 21 decembrie 1996, fix la orele 22.10, am pus paharul jos și am spus „NU!”, nu a rămas! Decizie personală de care, după cum am putut constat, nu toți (de-acum) foștii combatanți mă credeau în stare. În stare nu doar să o iau dar încă să o și respect. Au trecut, însă, anii și, vrând-nevrând, lumea bună a bohemei a trebuit să ia act ca de un fapt împlinit. Asta nu însemna, însă, că am renunțat să calc pragul locantelor specializate. Dimpotrivă, merg, de câte ori îmi este la îndemână, mai ales la „33”, terasa de pe Dacia foarte aproape de Piața Romană, faimos loc de întâlnire al literaților și artiștilor din familia voioasei, liberei cugetări. Unde, la masă cu profesioniști, mă delectez cu un ceai sau cu o cafeluță. De renunțat, am renunțat, dar o dată cu asta nu am lăsat să se piardă atâtea și atâtea amintiri frumoase, secvențe de viață, multe cu personaje emblematice și având un tâlc anume.

Între care acelea petrecute în cafenelele boemei studențești și artistice ocupă un loc aparte, așa încât trebuie să spun că îmi este foarte greu să păstrez doar unele , iar pe altele să le dau uitării. Dar, trebuie să mărturisesc fără ezitare că, una dintre cele mai mari plăceri o aflam în acele întâlniri de la fiecare sfârșit de săptămână când, la „Baltă”, terasa din vecinătatea Mănăstirii Calin și a Arcului de Triumf și la „Poiana”, restaurantul din Piața Mihalache (fostă 1 Mai) mă întâlneam cu Mihai Ungheanu, critic literar și om de excepție, cu fiul său, Mihăiță, și cu istoricul militar Mircea Dogaru. Invitatul nostru de onoare fiind, bineînțeles, Fănuș Neagu, adică Nea Fănuș. Cel care a și propus să ne mutăm, cu arme și bagaje, de la „Baltă” la „Poiana”. Nu am să mai detaliez argumentele, fapt este că Nea Fănuș a propus și noi am fost de acord!

Și uite așa, în fiecare sâmbătă și în fiecare duminică dimineața, fie că rea soare fie că era vânt și ploaie, ne reuneam la masa de lucru de la „Poiana”. Unde, de regulă, doamna Jeny, ospătara, o minionă brunetă, pistruiată, posesoare a unei perechi de ochi cu mult vino încoace, făcea cu brio oficiile de gazdă. Ceea ce s-a întâmplat și în acea duminică în care Nea Fănuș nu a mai putut răbda și a sancționat crunt dezertarea din rândurile combatanților de nădejde.

Pe scurt, lucrurile s-au petrecut cam așa, Nea Fănuș discuta la telefon cu un distins critic literar, membru marcant al Academiei Române, căruia îi oferea elementele de bază pentru o evaluare justă a calității vinului: aromă, culoare, vechime ș.a.m.d. Brusc, îl văd pe Nea Fănuș că se întrerupe și aruncă un ochi vigilent spre paharul meu și apoi îi spune interlocutorului:
— Stai puțin, fiindcă văd că Șerban Cionoff ăsta comite o blasfemie aici, sub ochii mei…
După care mi se adresează fără menajamente:
—  Ce bei tu, mă, acolo?
—  Prigat de portocale roșii, Nea Fănușe, sărut mâna! i-am răspuns eu conform regulilor noastre de dialog.
—  Și cutezi să te uiți în ochii mei și să mi-o spui cu atâta neobrăzare? a tunat Nea Fănuș. Apoi, profitând de tăcerea mea sfioasă, a continuat în rafale:
—  Ratatule ce ești! Aia ești, un ratat, o epavă. Ai avut talent cu carul și i-ai dat cu piciorul. Asta e, te-ai purtat ca un iresponsabil. Ți-a dat Domnul un talent cum puțini au avut și tu ce ai făcut cu el?

De la sine înțeles că, auzind aceste grele sudalme, cel cu care, până atunci, Nea Fănuș se conversase, a renunțat și a închis telefonul. Cât îi privește pe comeseni – Mihai și Mihăiță Ungheanu și Mircea Dogaru – aceștia ascultau cutremurați filipica. Al cărei final apoteotic, zdrobitor nu s-a lăsat mult așteptat:
—  Dar nu ești tu de vină. Nuuuuu! Eu sunt de vină. Te-am luat de mână, te-am dus la lume bună și te-am prezentat. Mi-am pus obrazul pentru tine și le-am spus: Uitați-vă bine la el și țineți-l minte că o să mai auziți de el. Pute de talent, vă asigur!

Concluzia, de fapt sentința, a venit scurt și fără drept de apel:
—  Talent de bețiv, mă deșteptule, nu talent de ziarist!…

P.S. Cunosc, de pe acum, câtă dreptate îi vor da niște prieteni și binevoitori lui Nea Fănuș, așa că nu mai are rost să mai fac, și eu, alte comentarii.

Articole similare publicate de autor

Șerban Cionoff : Pafka Perfil teleportat de la Videle la București

Ana-Maria Bocai

Șerban Cionoff : Ce înseamnă să fii băiatul lui domnu’ Maurer…

Ana-Maria Bocai

Ana-Maria Bocai : Să primim cu smerenie Darul Vieții și Lumina Învierii!

Ana-Maria Bocai

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.