Univers Cultural – Prima pagină
Publicist Şerban Cionoff
Publicist Şerban Cionoff
Sănătate Spiritualitate

Şerban Cionoff : Drumul crucii, această epopee umană

În aceste săptămâni de încercare în care ducem o luptă grea cu pandemia Coronavirus se întâmplă să nu mai aveam timpul sau determinare să ne gândim la evenimente sau personalități pe care fila de calendar le menționează la o dată anume. O asemenea personalitate, a cărui operă științifică și filosofică îi conferă un loc proeminent în galeria marilor umaniști, este Pierre Teilhard de Chardin, care s-a stins fin viață, acum 65 de ani, în exil, la New York, pe 10 aprilie. Ziua Paștelui catolic din anul 1955.Cu numai trei zile înainte, joi 7 aprilie, Teilhard de Chardin adăugase câteva notați despre ,,noul umanism în care cred’’ la ultima sa scriere- ,,Le Christique’’-, text considerat a fi testamentul său spiritual.

De unde,însă, expresia ,,iezuitul prohibit’’, care revine atunci când se discută despre Teilhard de Chardin,a cărui personalitate complexă reunește într-o admirabilă sinteză un teolog și un paleontolog? Expresia își are originea în ,,Il Gesuita prohibito’’, titlul cărții pe care, în 1963,Giancarlo Vigorelli a consacrat-o vieții și operei lui Teilhard .Asta la o primă abordare, fiindcă, recapitulând traseul biografiei sale, vedem că este vorba despre destinul exemplar al unui savant și al unui filosof care a trebuit să se lupte pentru a-și apăra ideile. Un iezuit fidel credinței sale și care, deși a trebuit să îndure multe și nemeritate persecuții, nu a făcut nici un compromis pentru a-și păstra niște vremelnice, lumești, privilegii.

Născut în anul 1881 într-o familie foarte credincioasă, Teilhard alege, la 18 ani, să intre în ordinul iezuit, iar, după absolvirea, în anul 1911, a unui seminar teologic în Marea Britanie, devine preot. După încheierea primului război mondial, Teilhard va lucra la Muzeul de istorie naturală din Paris,dând curs unei mai vechi aspirații. ,,Nu aveam mai mult de șapte sau opt ani- va mărturisi el-, atunci când am început să mă simt atras de Materie, mai exact de ceva ce pâlpâie în Materie’’. De atunci datează și primele sale eseuri filosofice: ,Viața cosmică’’(1916), ,,Mediul Mistic’’(1917) sau ,,Puterea spirituală a Materiei’’(1919), care prefigurează marile teme ale viitoarelor sale scrieri. Dar, tot atunci, apar și primele sale semne de îngrijorare privind modul în care autoritățile religioase vor privi viziunea sa filosofică. ,,Eu nu văd- mărturisea Teilhard- -în ce fel ideile mele vor putea să iasă la lumină, dacă nu prin convorbiri sau ca niște manuscrise care circulă pe sub mână’’.

Sumbră presimțire care se va adeveri! Pentru că, deși meritele sale științifice sunt incontestabile- Teilhard obținând ,în anul 1922, titlul de doctor în științe la Sorbona, pentru ca peste câțiva ani să îl aflăm în echipa care a descoperit Sinantropul(,,Omul de la Pekin’’)-, pe de altă parte, ideile pe care le promova în intervenții publice erau tot mai greu agreate de autoritățile ierarhice. I se va cere să își prăsească postul de la Institutul catolic și să renunțe la conferințele pe care le susținea în fața unui auditoriu care se arăta captivat de ideile sale. Atunci când va solicita acordul pentru a publica ,,Fenomenul uman’’, carte considerată, alături de ,,Mediul divin’’, apogeul reflecțiilor sale filosofice despre condiția umană din perspectiva sintezei știință – religie, răspunsul va fi categoric negativ. Mai întâi i se vor impune modificări la text, pentru ca, nici după asta, lucrările sale să nu primească acel ,,imprimatur’’. Mai grav, dată fiind receptivitatea pe care o arăta paleontologul și teologul Teilhard de Chardin față de teoria evoluționistă, nu a mai fost decât un pas până la a fi acuzat că ar fi membru al Partidului Comunist Francez! ,,Evoluționist, deci comunist!’’ suna acuza!Acuză pe care Teilhard o va respinge categoric într-o scrisoare datată 15 octombrie 1935 și transmisă din China. Scrisoare în care își anunța intenția de a elabora ,,o nouă mișcare care să adune energiile progresive ale Pământului după programul următor:universalism, futurism(adică o credință în reînnoirea Pământului) și personalism’’. Cu același prilej, Teilhard se delimita de ceea ce numea ,,vechile categorii perimate(deja) de democrație (care confundă personalismul cu individualismul), comunism(care confundă universalismul cu egalitarismul) și fascism( care confundă viitorul cu trecutul)’’.

Dezamăgit din cauza lipsei de înțelegere și de susținere a viziunii sale, în care pleda pentru un amplu program de hominizare prin concentrarea conștiințelor colective într-o unică, mare ,,conștiință punctiformă Omega’’și avându-l pe Iisus ca Mentor și Spirit tutelar, Teilhard alege calea exilului. Se stabilește la New York unde moare în ziua Paștelui catolic. Ceea ce, însă, nu a însemnat că prohibiția s-a încheiat! Dimpotrivă, în anul 1957, cardinalul Alfredo Ottaviani, care avea un rang înalt în ierarhia Curiei Papale, va declara opera filosofică a lui Teilhard de Chardin ca fiind ,,contrară principiilor doctrinei creștine’’. Practic, o anatemă din care reieșea că locul îi este sub pecetea temutului ,,Index librorum prohibitorum’’, instituit în 1559 și suspendat în anul 1966. Suspendarea index-ului venind după istoricul Conciliu Vatican II, inaugurat în octombrie 1962 de către Papa Ioan al XXIII-lea și încheiat în decembrie 1965, în timpul pontificatului Papei Paul al VI-lea. Conciliu care a abordat într-o perspectivă novatore relațiile bisericii catolice cu lumea modernă (,,lumea des-sacralizată’’). Astfel a debutat procesul de ,,aggiornamento’’, a căruia apoteoză a marcat-o pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea. În acest context, opera filosofică, viziunea cosmologică și antropologică a lui Teilhard de Chardin a intrat în circuitul public, el fiind recunoscut ca un strălucit precursor al politicilor de ,,aggiornamento’’.

Ce-i drept, lucrările i-au fost editate imediat după moartea sa, meritul revenind unor somități ale mediului cultural și politic precum Andre Malraux, Charles de Gaulle, A.Toynbee, Leon și Maurice de Broglie. Fapt curios, dar nu și inexplicabil, receptarea operei lui Teilhard de către intelectualitatea de stânga a fost departe, de ceea ce era de așteptat după ce,,iezuitul prohibit’’ fusese etichetat ca…marxist. O categorică reacție negativă fiind cea a lui Georg Lukacs, care nu a considerat cu nimic egale scrierile lui Teilhard celor datorate altor filosofi de prestigiu ai vremii. În schimb, Roger Garaudy îi va consacra lui Teilhard de Chardin un amplu și comprehensiv capitol în cartea sa ,,Perspectives de l*homme’’,apărută în 1959.

Interesantă este și receptarea operei lui Teilhard în România. Prima consemnare ar fi,cred, recenzia lui Ștefan Aug.Doinaș la cartea lui Giancarlo Vigorelli,apărută în numărul 12/1964 al revistei ,,Secolul 20’’. În 1965, N.Tertulian va publica o exegeză amplă a operei lui Teilhard, care , dacă dăm de o parte tributul plătit concepției unice despre lume și viață, își păstrează, pe fond, actualitatea. După cum se cuvine menționată perspectiva inedită pe care o sugerează Gh. Vlăduțescu în cartea sa ,,Personalismul francez’’(1971) atunci când face o lectură comparată a viziunea lui C. Rădulescu-Motru asupra ,,personalismului energetist’’ cu alte abordări ale fenomenului uman din filosofia contemporană franceză și nu numai. În aceeași ordine de idei se înscrie și cartea lui Tudor Ghideanu ,,Conștiința filosofică de la Husserl la Teilhard de Chardin’’, apărută la editura ,,Junimea’’în anul 1981.Lucrare în care autorul se concentrează asupra,,emergenței unui ultra-uman’’pornind de la o idee esențială a filosofiei lui Teilhard:,,Umanitatea nu mai poate fi conceptibilă fără știință.Dar nici știința nu mai poate fi posibilă fără o religie care s-o însuflețească’’. Din păcate,până în 1990, asemenea exegeze nu au fost însoțite de publicarea scrierilor lui Teilhard, deși există informații despre o ofertă de traducere a ,,Fenomenului uman’’, depusă la Editura Politică, dar rămasă fără răspuns. În schimb,volumul ,,Știință și sinteză’’, care reunea lucrările colocviului UNESCO din 1965, la împlinirea unui deceniu de la moartea lui Albert Einstein și Teilhard, a fost tradus și a inaugurat, tot la Editura Politică, valoroasa colecție ,,Idei contemporane’’ .

Acestea sunt câteva repere cronologice privind geneza operei filosofice a lui Teilhard de Chardin și etapele receptării sale. Numai că, o dată cu trecerea timpului și, mai ales, având în vedere personalitatea și rolul de excepție al Papei Ioan Paul al II-lea în procesele istorice care au condus la căderea regimului comunist, este de înțeles de ce interesul cititorului de azi pentru opera filosofică a lui Teilhard de Chardin a scăzut într-o anumită măsură. De aceea, profitând de ocazia de a îmi actualiza informațiile înainte de a purcede la scrierea textului de față,am regăsit în scrierile ,,iezuitului prohibit’’ multe și substanțiale idei care își relevă perenitatea. Așa sunt, de pildă, aceste observații despre ,,rolul și partea Răului într-o Lume în Evoluție’’pe care Teilhard le-a adăugat în decembrie 1948 manuscrisului capodoperei sale ,,Fenomenul uman’’. Citez: Răul de singurătate și de neliniște:marea neliniște (foarte proprie Omului!) a unei conștiințe trezindu-se la reflecție într-un univers obscur în care lumina are nevoie de secole ca să ajungă-un Univers pe care nu reușim foarte să-l înțelegem și nici să aflăm ce vrea de la noi’’.

Recitiți aceste idei, acum, în aceste zile de teamă și de restriște și veți înțelege mai bine perenitatea mesajul lui Teilhard:,,nimic nu seamănă atât de mult cu Drumul Crucii ca epopeea umană’’.

sursă   text  https://jurnalul.antena3.ro/editorial/drumul-crucii-ca-epopeea-umana-841279.html

Articole similare publicate de autor

Gând de primăvară în Parcul ” Constantin Poroineau” cu Andrei Mihai Bocai- galerie foto-

Ana-Maria Bocai

Ana-Maria Bocai :   Sensul tău stă ascuns în mine …

Ana-Maria Bocai

Charles Bukowski – Dar am iubit-o până la nebunie…

Ana-Maria Bocai

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.