Univers Cultural – Prima pagină
Nicolas Tertulian
Știri

Șerban Cionoff : Cuvânt la despărțirea de N. Tertulian

Publicist Şerban Cionoff
Publicist Şerban Cionoff

Nu am știință dacă în lumea noastră culturală a ajuns vestea că acum câteva zile s-a stins din viață, în Franța, esteticianul N. Tertulian. Ce-i drept, el părăsise țara cu mai bine de trei decenii în urmă, dar numele său nu poate să lipsească din orice istorie corectă și sinceră a literaturii române contemporane. Nu contest, se vor ivi,numaidecât, fervenții susținători și propagandiști ai ideologiei „vidului cultural’’ din răstimpul 1948-1989 și care îmi vor cita – desigur, ca un argument acuzativ-cartea lui N.Tertulian despre „Eugen Lovinescu sau contradicțiile estetismului’’. Carte, indiscutabil depășită și nedreaptă, gândită și scrisă sub însemnele realismului socialist și al artei ca instrument al luptei de clasă. După cum aș putea, la rândul meu, să le dau replică citând mai multe titluri din bibliografiile unor autori pe care, ei înșiși, le-ar dori îngropate și uitate. Dar nu despre asta vreau să discutăm acum, ci despre un estetician și teoretician al artei care are un merit mare și incontestabil în promovarea dialogului cultural și ideologic de la jumătatea veacului trecut , perioada unei relative dar reale deschideri. Lui N. Tertulian i se datorează substanțiale exegeze ale operelor lui Hebert Marcuse, Benedetto Croce, Georg Lukacs, Teilhard de Chardin și ale altor gânditori de excepție din veacul trecut.

L-am cunoscut, pe N. Tertulian prin anul 1967, atunci când, student la filozofie fiind, mi-am luat inima în dinți și l-am căutat la redacția revistei „Viața Românească’’. Revistă în care îi citisem mai multe texte care m-au atras și m-au stimulat prin ținuta lor ca și prin referirile la teme fierbinți, definitorii, ale culturii și ideologiei Occidentale a perioadei. Revista „Viața Românească’’, editată de Uniunea Scriitorilor din R.S. România, își avea, pe atunci, redacția pe bulevardul Ana Ipătescu (azi Lascăr Catargiu), la nr. 15, tot acolo fiind și redacțiile revistelor „Luceafărul” și „Gazeta literară” (ulterior „România literară”). Director al publicației era Demostene Botez și Redactor șef, Radu Boureanu, autori de prim plan pe atunci, despre care, astăzi, puțini își mai amintesc. Iar în redacție lucrau nume cunoscute ale literaturii noastre precum Vladimir Colin, Jean Grosu, Ștefan Luca, Eugenia Tudor sau Domnica Gârneață.

Iar, ca să nu mă duc cu mâna goală- vorba olteanului- am adus și un manuscris. Și nu unul oarecare ci un text în care prezentam și susțineam opiniile exprimate de către Gabriel Liiceanu, cercetător la Institutul de Filozofie, într-un dialog cu Ileana Mărculescu, șefă de secție la revista „Lupta de clasă’’, organul teoretic al CC al PCR. Dialog apărut în săptămânalul „Contemporanul’’ și care avea ca temă definirea specificului filosofiei marxiste ca știință a celor mai generale legi ale naturii, societății și gândirii. Definiție schematică și căreia Gabriel Liiceanu îi opunea o definiție a specificului filosofiei ca… filosofie și nu ca știință a etc, etc, etc. Poziție și argumentație care au stârnit un val de critici severe din partea unor adepți ai „dia-matului’’, critici obtuze și resentimentare pe care, pe cât mă pricepeam, încercam, la rândul meu, să le combat. Nu contest, într-un asemenea demers avem și două determinări de natură subiectivă. Prima era sugestia prof. univ. dr. Constantin Vlad pe care îl cunoscusem prin intermediul fratelui său, avocat la Caracal, și cu care, discutând, mi-a recomandat să scriu ceva întru susținerea acestui punct de vedere curajos și constructiv. Al doilea motiv era unul de ordin familial, fiind eu, dinspre mamă, ceva rudă cu autorul respectiv, așa încât, atunci când am venit, în 1965, la facultate, l-am și căutat pe domnul Gabi la Institutul de Filozofie, care pe atunci își avea sediul într-o vilă de pe fostul bulevard Ilie Pintilie, cam pe acolo unde, astăzi, se află blocurile de lângă spitalul “Grigore Alexandrescu.

M-am dus, așadar, la redacție cu acest text și nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că N. Tertulian l-a citit imediat și l-a propus spre publicare. Pentru ca, de mai multe ori după asta, să constat că așa proceda N. Tertulian ori de câte ori era vorba despre subiecte incitante și controversate, adică despre puncte de vedere susținute, mai ales, de autori tineri. Așa a început atât colaborarea mea la revista „Viața Românească” dar și o relație sinceră, bazată pe simpatie și încredere reciprocă, cu N. Tertulian. Domnia sa fiindu-mi și coordonatorul lucrării de licență cu tema „Filosofia elementelor la G. Călinescu’’ pe care am susținut-o în anul 1971. Din păcate, o serie de împrejurări și de urâte intrigi țesute împotriva lui N.Tertulian, a cărui prezență în corpul cadrelor didactice se pare că nu convenea unor sau altora, au făcut ca, în final, acesta să aleagă calea exilului. În Franța, acolo unde s-a stabilit, domnia sa desfășurând o rodnică activitate de cercetare și fiind o prezență distinctă, remarcabilă, în dezbaterile de idei.

Păstrez, desigur, într-un ungher de suflet, numeroase și frumoase amintiri despre N. Tertulian, generosul sprijinitor al multor condeie tinere, dar am ales să mă opresc, de data aceasta, doar la una, definitorie zic eu, pentru inteligența sa rafinată și ascuțită. Se povestește că atunci când a văzut în gazete o fotografie în care „savanta de largă recunoaștere internațională’’ (Elena Ceaușescu, desigur) era surprinsă pe Acropole împreună cu marea actriță Melina Mercouri, doamna Lisette Daniel Brunea, soția lui F.Brunea Fox, nu s-a mai putut stăpâni:
— Nae (fiindcă așa era apelat între prieteni N.Tertulian) ce e cu poza asta?
—  Lisette, i-a explicat calm și metodic cel nominalizat, este o imagine care surprinde un moment semnificativ din agenda vizitei oficiale pe care o efectuează în Republica Elenă, președintele României, tovarășul Nicolae Ceaușescu.
—  Și ea ce caută acolo?,a continuat în rafală doamna Lisette.
—  Tovarășa (după care au urmat toate titlurile “tovarășei’’) vizitează un important obiectiv istoric din capitala țării- gazdă.
—  Dar Melina Mercouri ce caută cu ea?
—  Melina Mercouri, în calitate de ministru al culturii al țării-gazdă, însoțește înaltul oaspete român.

Doamna Lisette mai-mai să se sufoce:
—  Nae, gândește-te, Nae…
—  Mă gândesc, Lisette, dar la ce să mă gândesc?
—  Gândește-te, cu s-o simți “ea’’, lângă Melina Mercouri, pe Acropole?

A urmat o tăcere adâncă, după care a venit și răspunsul:
—  Eiiii, Lisette, mai bine gândește-te cum s-o simți Melina Mercouri lângă ea!

Articole similare publicate de autor

Ana Blandiana și Laura Grünberg, în dialog despre „Eroine (in)vizibile” la Muzeul Național Cotroceni

Ana-Maria Bocai

CENTENAR-BICENTENAR – CELEBRĂM ISTORIA PRIN ARTĂ

Ana-Maria Bocai

Conferința Națională a Mediatorilor 2018

Ana-Maria Bocai

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.