Univers Cultural – Prima pagină
Publicist Şerban Cionoff
Publicist Şerban Cionoff
Istorii și tradiții

Șerban Cionoff : Boroboața care m-a scăpat de pumnii lui Sabin

Prin toamna lui 1973, aflându-mă eu prin Iași cu treburi gazetărești, prietenul meu, esteticianul Radu Negru, profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Florența României (după cum atât de inspirat a botezat G. Călinescu Dulcele Târg) m-a invitat la vernisajul expoziției de pictură avându-l ca autor pe unu medic renumit care cocheta cu meșteșugul penelului. Dar, pentru că nu dădeam semne că m-ar fi entuziasmat prea tare invitația, a adăugat:

— Vino fiindcă ai să ai ocazia să îl cunoști pe Sabin Bălașa. (Neîntrecutul maestru al siluetelor abstracte, după cum îi spuneau cronicarii timpului aflându-se la Iași unde realiza acel splendid ansamblu pictural din holul universității.)

Argument cu care prietenul Radu Negru m-a convins în mod definitiv și irevocabil, așa că, la orele 18 fix trecute, eram la galeriile de artă din Piața Unirii. Ba încă îi eram și prezentat lui Sabin Bălașa! Tot de către Radu Negru, firește…

O dată săvârșit vernisajul – la care Radu Negru a rostit un laudatio de zile mari –, pictorul a invitat acasă pe câțiva dintre cei prezenți, printre care, cum-necum, m-am nimerit a fi și eu. Și nu doar că m-am nimerit dar, la masă, am fost așezat lângă Maestrul Sabin Bălașa! Cu care am și legat o conversație care curgea foarte frumos, până când mi-am exprimat părerea foarte negativă despre o personalitate culturală, ce-i drept, și așa foarte controversată. Recunosc, eram, amândoi sub impresia puternică, de neuitat, a câtorva pahare de licoare de Cotnari, ceea ce și explică întâmplările ce au urmat.

— Ești prost, m-a admonestat Sabin, habar nu ai despre cine vorbești!
— Bă tu ești prost, nu m-am lăsat eu călcat pe coadă, fiindcă eu am dreptate și nu tu.
— Asta nu poate rămâne așa!, a tunat preopinentul meu. Eu sunt oltean și nu te iert.
— Și eu sunt oltean, i-am replicat numaidecât, și nici eu nu te iert.

Acestea fiind zise, soluția era una singură, să ne măsurăm în pumni, conform zicalei care circula în mai toate locantele boemei bucureștene: „Hai să-ți trag un cap în gură/ca la Casa de cultură”.

Toate bune și frumoase numai că exista un serios impediment. Nu aveam și spațiu vital necesar pentru ringul în care să ne disputăm partida. În sufragerie, nu se putea, fiindcă era întinsă masă mare. În dormitor, nici pe atât, fiindcă aici își mutase pictorul șevaletul și culorile, iar în bucătărie o distinsă doamnă pregătea bunătățile pentru meseni. Atunci,unde?…

Ideea salvatoare i-am venit tot lui Sabin:
— Fii atent, mâine dimineață când plecăm de aici, mergem în tufele de lângă Casa de cultură a studenților și ne batem acolo. Cunosc locul și avem unde.
Neuitând să adauge:
— Ești oltean ca și mine și cred că ești om de cuvânt. Dacă vezi că am uitat ce am vorbit, la plecare mă iei de o parte și rezolvăm treaba bărbătește.

După asta, am revenit la masă și am benchetuit cot la cot cu onorata asistență. Să tot fi fost spre 6 dimineață când am părăsit casa amfitrionului și am plecat, la pas, spre scuarul de unde coboram în apropierea Bibliotecii Universitare. Parolist fiind, i-am adus aminte preopinentului de ce urma să facem, iar el mi-a sugerat să îl iau de braț și să ne îndepărtăm de grup, discret și fără a da semne îngrijorătoare. Ceea ce am și făcut, exprimându-mi, deschis și sincer, admirația față de mama pictorului și față de modul impecabil în care și-a onorat condiția de gazdă.

Brusc, Sabin Bălașa a tresărit:
— Despre cine vorbești, mă?
— Despre doamna care a fost atât de gentilă cu fiecare și cu noi toți. Dar nici eu nu am rămas dator și am felicitat-o pentru talentul fiului său.

Sabin s-a așezat pe dalele de beton din prejmă și a izbucnit într-un râs homeric. După care, m-am luat în brațe, m-a sărutat pe amândoi obrajii și m-a înjurat strict oltenește, adică trimițându-mă direct la originea maternă.
— Bă idoituleeee, acum nu pot să te mai bat. Mă, ai făcut o boroboață de zile mari. Mă tâmpitu* dracului, aia era soția pictorului nu mama lui.
După care, încă o cascadă de râsete însoțite de noi înjurături și astea la fel de agreabile ca și cele de mai înainte.
— Gata! A hotărât Sabin, acum trebuie să mergem să bem ceva de împăcare. Că așa e obiceiul la noi, la olteni.

Putea, oare, să îl contrazic? Iar, dacă o făceam, nu-i așa că riscam să îl înfurii și mai tare, de data asta,însă, fără să mai am șanse de a scăpa?! Așa am plecat noi, la pas, să căutăm o locantă corespunzătoare. Dar cum de alcool nu puteam să ne lipim până la orele 10, ne-am despărțit în termeni mai mult decât agreabili și ne-am revăzut direct la CUI (Casa Universitarilor Iași). Local de elită unde faimosul ospătar, nea Costică Caia, a fost extrem de încântat să ne servească așa cum scrie la carte.

Articole similare publicate de autor

Ana-Maria Bocai: În Noaptea Sfântă

Ana-Maria Bocai

Ana-Maria Bocai : Să primim cu smerenie Darul Vieții și Lumina Învierii!

Ana-Maria Bocai

Şerban Cionoff : “Utecistul” Franklin

Ana-Maria Bocai

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.