Univers Cultural – Prima pagină
Publicist Şerban Cionoff
Publicist Şerban Cionoff
Istorii și tradiții Literatură

Şerban Cionoff : Am murit și am înviat!

Să tot fi fost, toate astea, acum 45 de ani! Primăvara lui ’68 mă prindea total descoperit din punct de vedere finanicar. Bursă nu mai aveam, fiindcă, în urma unei mârşave înscenări, mama fusese condamnată la ani grei de teminţă, iar, la facultate, vigilent nevoie mare, un conferenţiar universitar (despre care, ceva mai târziu, s-a aflat că foarte ocupat fiind cu îndeplinirea sarcinilor de partid… uitase să îşi dea bacalaureatul!) m-a lăsat repetent. Singurele mele surse de trai rămăseseră pensia de urmaş de pe urma tatei şi colaborările la revistele în care tocmai începusem să public. Başca, stipendiile primite din pensiile unor unchi şi mătuşi, la care se mai adăugau „cotizaţiile” benevole vărsate, la fiecare salariu, de verişoara Gelly şi vărul Paul. Numai că eram cum nu se poate mai în plop, adică la sfârşit de februarie, iar până la viitoarele lefuri sau pensii ale finanţatorilor voluntari, mai era ceva apă de curs pe Dâmboviţa!

Şi, cum un rău nu vine niciodată singur, fondurile de la cel mai în forţă sponsor – fratele mamei, renumit chirurg, la acea vreme director al Spitalului Colentina – îmi fuseseră tăiate, ca urmare a faptului că niscai de N ori bani daţi ca să îmi iau un costum de haine, ca şi cei de mai multe ori câte X lei… pentru pantofi intraseră, direct, în conturile cahfenelei „Tosca” şi ale locantei megieşe clădirii Facultăţii de Drept, „Pisica epileptică”.

La toate astea se mai adăuga (punctual!) şi o răceală de zile mari care mă podidise brusc şi fără avertisment. Şi, când totul părea pierdut, lui George, minunatul meu prieten, George Ţărnea, inefabilul baladist şi veşnicul îndrăgostit, i-a venit ideea salvatoare:

– Dă-mi numărul de telefon al lui nenea Dorel (dr. Th. Dumitrescu, fratele mamei, despre care aminteam ceva mai înainte).

 

M-am executat şi numai după câteva minute, George suna la numărul 14.37.23:

– Domnul doctor Dumitrescu? Aveţi un nepot, Şerban Cionoff. Dacă vreţi să îl mai prindeţi în viaţă, luaţi, vă rog, un taxi şi veniţi de urgenţă la Căminul Grozăveşti, blocul E, camera 301.

Finalul a fost de-a dreptul apoteotic:

– Vă decontăm noi cursa…

După nici o jumătate de ceas, unchiul meu, un bărbat falnic, aducând aminte de statura lui John Waine, intra în cameră.

Aici, mâna sigură de regizor a lui George îşi făcuse pe deplin datoria! Pe marginea celor două paturi şi pe nişte scaune sau de-a dreptul pe podea stăteau prietenii mei, copleşiţi de iminenţa unui tragic sfârşit. Iar, ca să fie totul cât mai sfâşietor cu putinţă, George îi garnisise pe câţiva dintre ei şi cu niscai lumânări.

Fireşte că nu i-a fost deloc greu doctorului să priceapă tărăşenia, dar, dacă tot intrase în joc, trebuia, acum, să şi joace… Drept pentru care, mi-a scos bluza de pijama şi a început să îmi facă o frecţie pe spate. Judecând după greutatea palmelor aplicate pe bietul meu trup de muribund „in spe”, era lesne de bănuit năduful ce îl năpădise pe muntele de om scos, nitam-nisam, din casă duminică seara.

Dar nici eu nu trebuia să mă las mai prejos, aşa că am scâncit:

– Stai mai uşor că mă rupi sau vrei să nu mai apuc nici dimineaţa?…

Atât i-a trebuit lui George:

– Ohhh, biet copilaş, tu nici nu ştii dacă te mai prind zorile cu viaţă şi vrei să ne faci pe noi să zâmbim?!

Şi, întocându-se cu ochii numai lacrimi spre unchiul meu:

– Domnule doctor, vă implorăm, face o minune!

Asta chiar că le întrecea pe toate!

– Bine, a rostit sec doctorul, sunt fratele mamei sale, aşa că lăsaţi-mă cu el, ca să îmi spună ultimele dorinţe.

Nici nu s-a închis bine uşa, că mi-a şi aplicat două perechi de palme olteneşti, nou-nouţe, vorba lui nea Mărin.

– Mă derbedeule, ai înnebunit? Mă scoţi din casă, mai-mai să intru în boală de pe urma ta?

Şi a urmat pe cel mai natural ton cu putinţă:

– N-am acum la mine decât 2000 de lei (2000 de lei, la începutul lui ’68, pe când la „Tosca” o cafea era 2,40 şi un coniac mare, 8 lei?!). Să vii dracului mâine la spital să mergem să îţi iau un costum şi pantofi, iar după masă să treci pe la noi pe acasă, să îţi mai dăm ceva de ale gurii şi nişte bani.

După care, a deschis larg uşa:

– Haideţi, curaj, puteţi să intraţi. Minunea s-a produs! A înviat!

George nu mai contenea cu temenelele:

– Domnule doctor, să vă dea Dumnezeu numai bine şi fericire, Doamne, ce miracol aţi făcut, Doamne…

 

Jos, la scara blocului E, înainte de a se urca în maşină (unchiul meu avea o Dacia 1100, aşa că nu a mai fost nevoie de… decont), i-a pus lui George o mână pe umăr şi i-a spus cu voce răspicată, privindu-l drept în ochi:

– Uite ce e, măi băiete, neam de neamul meu nu şi-a bătut cineva joc de el, aşa cum ai făcut-o tu astă seară. Să nu te mai prind nici măcar că mai treci prin faţa casei mele (nenea Dorel locuia la bloc, pe strada C. A. Rosetti nr. 15), că îţi rup picioarele, m-ai înţeles?!

Şi… dus a fost!

Ani de-a rândul după isprava asta, ori de câte ori mergeam la nenea Dorel şi îi transmiteam, pe ton mieros, „salutări de la George”, răspunsul era, invariabil, acelaşi:

– Cineeee? Golanul ăla? Să nu aud de el…

Cu toate astea, atunci când George i-a trimis, cu o foarte lirică şi frumos de bine simţită dedicaţie, volumul de Balade, nenea Dorel a dat semn că s-ar mai fi îmbunat:

– Dă-l naibii, ce-i al lui, al lui rămâne, de talentat e talentat foc.

Dar, dându-şi seama că şi-a călcat prea repede cuvântul, a adăugat, dintr-o răsuflare:

– …da’, tot derbedeu rămâne. Ca tine!

9 mai 2013

sursa http://libersaspun.3netmedia.ro/murit-si-inviat/

Articole similare publicate de autor

Ana-Maria Bocai : Șoapte (1)

Ana-Maria Bocai

Șerban Cionoff : Nea Fănuş nu a rămas închis în uitare

Ana-Maria Bocai

Șerban Cionoff : Nebunii micilor oraşe

Ana-Maria Bocai

un comentariu

Avatar
Petru jipa 6 octombrie 2019 at 10:47

Super!

Răspuns

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.