Univers Cultural – Prima pagină
Publicist Şerban Cionoff
Publicist Şerban Cionoff
Istorii și tradiții

Șerban Cionoff: Albert Camus, un simbol al timpului nostru?

S-au împlinit zilele trecute – mai precis pe 4 ianuarie- 60 de ani de când, pe șoseaua națională 5, în apropiere de Villeblevin, automobilul Facel Vega,condus de editorul și omul de litere Michel Gallimard,coordonatorul prestigioasei colecții ,,La Pleiade’’, își schimba brusc direcția și se izbea de un platan. Practic, automobilul a fost rupt în două, iar pasagerul de pe locul din dreapta, Albert Camus, își pierdea viața. Pe bancheta mașinii se afla manuscrisul romanului ,,Primul om’’, cartea pe care autorul abia terminase să o scrie. O moarte care a cutremurat Franța și omenirea știut fiind că , în 1957, lui Albert Camus, victima accidentului, îi fusese conferit Premiul Nobel pentru literatură.

Accident sau asasinat politic?-iată o întrebare pe care și-au pus-o și o mai pun mulți autori și căreia, în cartea sa ,,Moartea lui Camus’’, italianul Giovanni Catelli îi dă un răspuns care încă stârnește vii controverse. Principalul motiv al controverselor fiind acela că autorul consideră că moartea lui Albert Camus a fost o operațiune comandată de KGB și executată după ce s-a obținut necesarul ,,feu vert’’, dacă nu chiar și acordul tacit al autorităților franceze de atunci. În sprijinul afirmațiilor sale Giovanni Catelli invocă discursul lui Albert Camus din 15 martie 1957 în apărarea victimelor represiunii sovietice din Ungaria,discurs în care autorul ,,Ciumei’’ și al ,,Mitului lui Sisif’’l-a nominalizat în termeni duri pe Dimitri Șepilov, efemerul șef al diplomației sovietice. Dar, după cum spuneam și mai înainte, o asemenea ,,ipoteză detonantă’’, cum o numește Jerome Dupuis,rămâne, încă, sub semnul unor serioase semne de întrebare, așa după cum susține autorul în articolul ,,Fantasme și adevăr în jurul unei morți tragice’’apărut în dosarul special ,,Albert Camus un icon francez’’,publicat de revista ,,L’exxpress’’ultima sa ediție din anul 2019.

Acesta nu este, însă, și singurul subiect deschis, controversat, legat de viața și de opera lui Albert Camus. Controverse care, iată, sunt readuse în actualitate acum, la șase decenii de la moartea sa. Una dintre aceste controverse ar putea fi cea provocată de însăși sintagma ,,une icone fancais’’, care, desigur, nu face trimitere expresă la termenul inițial- icoană- ci la înțelesul de ,,simbol grafic’’, așadar un asemeneasimbol pentru ethosul francez dar, la fel de bine, pentru conștiința de sine a omului zilelor noastre. Idee care, și ea, este intens pusă sub semnul întrebării, atâta vreme cât, încă din 1970, controversantul și contorevrsatul Jean Jacques Brochier îl numea pe Camus ,,un filosof pentru clasele terminale’’. Slogan de care nu este prea departe nici Roger-Pol Droit care, recenzând în cotidianul ,,Le Monde’’, cartea lui Vincent Duclert , îl caracteriza pe Camus în acești termeni extrem de severi:,,Devenit clasic, piesă de muzeu, subiect de teze, Camus nu este câtuși de puțin acel om intens și năvalnic, vesel și agitat, depresiv și superactiv pe care l-au cunoscut contemporanii săi, detestat, admirat, celebrat și contestat’’. Atribute care, de ce nu am recunoaște-o?, nu se regăsesc atât de des în comportamentul și în exprimările unor personaje care dețin și exercită pârghiile puterii în lumea de azi.

Și totuși, în pofida multor rezerve și delimitări, mulți autori, inclusiv din generațiile mai tinere, consideră că Albert Camus este și rămâne un simbol al timpului nostru. Pentru asta, este de ajuns să ne gândim la simbolul revoltei lui Sisif, ,,cel care ne învață fidelitatea superioară care îi neagă pe zei și înalță stâncile’’. ,,Lupta însăși către culmi- va conchide autorul- ajunge pentru a umple un suflet de om. Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit’’. Această temă a ,,bucuriei tăcute a lui Sisif’’ se va regăsi , desigur într-o abordare mai accentuată în ,,Omul revoltat’’, cartea în care Camus face din ,,obsesia revoltei’’o temă centrală de meditație, dar, mai înainte de toate, o cheie a emancipării condiției umane. Prin aceasta, Camus dorind să ofere o alternativă ideii de revoluție, tema predilectă a acelor filosofi pentru care, după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, au optat pentru modelul sovietic al revoluționarului și, implicit, pentru politica Partidului Comunist Francez(PCF). Situație în care ,după cum menționează istoricul Michel Winock în analiza sa apărută în secțiunea omagială a revistei ,,L*Express’’, Camus va porni în căutarea ,,celei de a treia căi’’, una opusă atât ,,Americii dolarului’’, cât și ,,Rusiei lui Stalin’’. Motiv pentru care se va oficializa ruptura categorică, definitivă, între Camus și Sartre, mai întâi prin articolul vitriolant, de 20 de pagini!, al lui Francis Jeanson împotriva ,,Omului revoltat’’, apărut în revista ,,Les temps modernes’’al cărei mentor era Jean Paul Sartre, urmată de polemica directă între cei doi proeminenți exponenți ai existențialismului francez. Polemică în adevăratul înțeles al cuvântului, adică o veritabilă confruntare de idei și de argumente,purtată în texte antologice care pot fi recitite și azi. Ele putând să fie luate ca un redutabil model pentru cei care aspiră la statutul de lider sau de formator de opinie.

Sunt, desigur, multe și numeroase teme, idei și învățăminte din opera filosofică și literară a lui Albert Camus la care ar putea să fie de învățătură omului. Om care zilelor noastre, în felul său, este și el tot un Sisif, acela care trebuie să ducă povara crize de valori și de idealuri a lumii mercantile și utilitariste în care îi este dat să trăiască. O criză care a fost creată și de triumfalismul ce a urmat prăbușirii, cu trei decenii în urmă, a modelului comunist. După care a urmat ceea ce spirite lucide și responsabile au numit ,,imperiul haosului’’,ale cărui scenarii se succed în ritm amețitor, scoțând la iveală tare ancestrale ale voinței de putere, la scara și ale inechităților sociale, politice, etnice sau religioase, dar nu numai, pe care aceasta le provoacă la scara unei națiuni și, cu siguranță, a unor zone geopolitice mult mai vaste.

Motiv pentru care ar fi cazul să ne amintim severul avertisment pe care, în 1947, la numai doi ani după încheierea Marii Conflagrații a Secolului XX, Albert Camus l-a lansat în finalul capodoperei sale ,,Ciuma’’. Iată-l: ,,Ascultând strigătele de bucurie care urcau dinspre oraș, Rieux își aminti că această bucurie este mereu amenințată. Pentru că el știa un lucru care putea fi citit în cărți și anume că bacilul ciumei nu moare și nici nu va dispărea vreodată, pentru că el poate rămâne vreme de decenii adormit în mobile și în lenjerie, că el așteaptă răbdător în camere, în beciuri, în cufere , în batiste și în hârțoage, și că, poate, va veni ziua în care , spre răul și spre învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și îi va trimite să moară în mijlocul unei cetăți fericite’’.

sursa text https://jurnalul.antena3.ro/editorial/albert-camus-un-simbol-al-timpului-nostru-831982.html

Articole similare publicate de autor

Ana-Maria Bocai: În Noaptea Sfântă

Ana-Maria Bocai

Şerban Cionoff : Poetul George Țărnea, pradă dilemei indigoului

Ana-Maria Bocai

Șerban Cionoff : Nebunii micilor oraşe

Ana-Maria Bocai

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.