Sunt călătorul ciudat,
fără chip, pe câmpiile zării.
În părul meu, păsări solemne se zbat.
Sunt marele dușman al nemișcării.
– Vântule, nu mai vreau răscoală. Nu încă.
Mă sperie această voce : tu.
Nu-mi zdrobi trupul tânăr de stâncă.
Vântule, nu. Încă, nu.
În somnuri , în sare , ai timp să-ntorci,
în culcuș de nisipuri inerte.
Ci eu vreau să sun cu o mie de orgi,
frumoaso, triumful tău verde!
Mă tulbur…mușchi de apă-ncordez.
De dragoste, cânt!
Fluidă, înaltă, din albie ies
Să fiu vânt, să fiu vânt!
