Univers Cultural – Prima pagină
Publicist Şerban Cionoff
Publicist Şerban Cionoff
Istorii și tradiții

Șerban Cionoff: Neastâmpărul tragic al poetului Nicolae Labiș

Acum 85 de ani, în ziua de 2 decembrie 1935, se năștea la Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava (la acea vreme  regiunea Baia), Nicolae Labiș, fiul învățătorilor Ana Profira și Eugen Labiș. Așa începe firul vieții celui care avea să devină „Buzduganul unei generații”, după cum atât de inspirat l-a numit Eugen Simion, poetul „Primelor iubiri” și al „Luptei cu inerția”. O viață plină de multe încercări, de suișuri și de coborâșuri, pe care un tragic accident a curmat-o la numai „douăzeci de ani și încă unul”.”M-am născut iarna, pe la Sfântul Andrei- va mărturisi poetul-,/Când vântu-n amurg șuiera prin ogradă./Munții ardeau în  polei și lumini,/Lupii spulberau scântei din zăpadă”. Dar viața, istoria au făcut ca nu numai aceste plaiuri de poveste să fie cele care au vegheat copilăria și adolescența lui Nicolae Labiș; dimpotrivă anii războiului și apoi cumplita secetă, urmată de vremuri aspre și grele, și-au pus pecetea asupra acestui destin unic în felul său. Dintre toate aceste experiențe, fără doar și poate cea mai dureros resimțită fiind aceea pe care Nicolae Labiș o va transcrie în „Moartea căprioarei”, cu adevărat o capodoperă fie și numai dacă ne gândim la vârsta fragedă la care a fost ea scrisă. „Ce-i inimă?Mi-i foame!Vreau să trăiesc și-aș vrea…/Tu, iartă-mă, fecioară-tu, căprioara mea!/Mi-i somn. Ce nalt e focul!Și codrul, ce adânc!/Plâng. Ce gândește tata?Mănânc și plâng. Mănânc!”

 Așa  transcrie, la numai 19 ani, Nicolae Labiș împrejurarea care i-a marcat biografia și care a făcut ca poema sa să devină un adevărat legământ de conștiință al tuturor celor care au avut de răzbunat moartea unei căprioare, adică a unor visuri senine înnegurate de o realitate neiertătoare. Și, poate, tot de aici se va naște și acel „neastâmpăr tragic” care avea să îl reînvie pe „încâlcitul ștrengar” Arthur Rimbaud. „Neastâmpăr tragic”pe care Nicolae Labiș îl va îngemăna cu „gândul bătăios” care-i va călăuzi viața și destinul poetic:”Iertat să fie cel ce la mânie/ Mi-a împlântat cuțitul pân*la os,/Dar neuitat și neiertat să fie/Cel care-a râs de gându-mi bătăios”.

Cine recapitulează, astăzi, marile etape ale vieții lui Nicolae Labiș nu poate face abstracție de un fapt esențial care conferă un caracter cu totul aparte acestui destin poetic exemplar. Mă refer la faptul că, deși diriguitorii politici ai acelor ani au dorit să facă din Nicolae Labiș un versificator pe măsura „comenzii sociale” și a  șabloanelor „artei cu tendință”, acesta nu doar că nu a răspuns unor asemenea ambiții, ci le-a respins și le-a infirmat în mod categoric. Cea mai convingătoare dovadă o avem în poemul „Meșterul”, inspirat de legenda Meșterului Manole:”Meșter valah, azi nume de fântână,/ Crescut din lutul ce l-ai plămădit/În sprintenă zidire cu trei turle/Și ie dantelată de granit”. Încrustând în vers mitul acestui Prometeu român,Nicolae Labiș dă, în final, o categorică replică dogmei „artei la comandă socială”, căreia îi opune, într-o memorabilă formulă lirică, idealul artei perene:”S-a destrămat sub piatră-n mănăstire/Cel ce demult a poruncit ca domn./Fântâna curge-n brazde și-n ulcioare,/Fără odihnă,/fără uitare,/fără somn”.

 Să reținem tâlcul adânc al poeziei: pe de o parte „s-a destrămat sub piatră-n mănăstire/cel ce demult a poruncit ca domn”, pe când fântâna, creația, opera de artă, va dăinui „fără odihnă,/ fără uitare,/fără somn”. Nu contest, cititorul de azi, nu i se va părea ceva deosebit gestul de a pune opera de artă mai presus de comanda politică, dar dacă ne gândim că poezia a fost scrisă la jumătatea anilor *50, adică în plină perioadă a dogmelor proletkultiste ale realismului socialist, atunci curajul autorului, un tânăr scriitor aflat în plină ascensiune, rămâne un fapt exemplar. Motiv pentru care susțin fără rezerve ideea că, în Nicolae Labiș, acea mișcare de rezistență care se opunea în mod deschis și categoric gândirii unice, care, mai târziu, se va numi”dizidență”, își are nu doar un precursor, ci și o personalitate reprezentativă.   

 În aceeași ordine a demonstrației, aș mai spune că fronda lui Nicolae Labiș, nesupunerea sa la comanda politică, nu era doar un gest de rebeliune adolescentină, ci un semn clar al maturizări sale și al unui spirit temerar diametral opus modelului pe care ideologii și culturnicii vremii vroiau să îl impună, încercând, fără succes, să facă din Nicolae Labiș argument decisiv. Câteva împrejurări au contribuit în mod deosebit la această admirabilă maturizare a poetului „Primelor iubiri”. Pe de o parte, Nicolae Labiș va căuta să citească și chiar să cunoască autori pe care regimul politic îi pusese la index. Va merge să îl viziteze, la Mărțișor, pe Tudor Arghezi, de curând ieșit de sub interdicția drastică a regimului care, prin  Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A.Toma, l-a stigmatizat ca exponent al „putrefacției poeziei”. Și nu numai că îl vizitează pe Tudor Arghezi, dar și citește  cărțile unor autori prohibiți, pe care și le procura de la faimosul anticar Sterescu. În același timp, nu trebuie să uităm că anii pe care Nicolae Labiș îi petrece la Școala de literatură, menită a fi pepiniera de cadre a artei cu comandă politică unică, sunt ani în care mișcarea comunistă internațională se confruntă cu experiențe care au zguduit din temelii mitul „încununării idealurilor supreme ale omenirii”. Astfel, în luna februarie 1956, N. S.Hrușciov prezintă la Congresul XX al PCUS incendiarul raport despre „cultul personalității lui I. V. Stalin și urmările sale”, raport a cărui variantă secretă, mult diferită de aceea comunicată pe canale oficiale,  va fi dată publicității de către un corespondent de presă occidental acreditat la congres. Pentru ca, în cea de a doua jumătate a aceluiași an, 1956, trupele sovietice să reprime mișcarea curajoasă prin care societatea ungară încerca să se emancipeze față de dogmele staliniste. Mișcare cu un pronunțat caracter de masă pe care ideologii de la Kremlin au calificat-o „contrarevoluție”.

 Este de acum bine știut că tânărul Nicolae Labiș urmărea cu mare atenție cursul evenimentelor, după cum este de notorietate că el devenea tot mai conștient de categorica ruptură dintre ceea ce proclamau ideologii comuniști și realitatea cotidiană. Aceasta putând fi și rațiunea pentru care se va alătura grupului de inițiativă care dorea ca în 1957 să meargă la Putna pentru a marca împlinirea a 500 de ani de la înscăunarea lui Ștefan cel Mare. Cel pe care Mihai Eminescu îl invoca în a sa „Doină”, pe care Nicolae Labiș a avut curajul să o recite la „Capșa” deși știa foarte bine că este interzisă.

  După cum era de așteptat, asemenea manifestări de nesupunere, de tragic neastâmpăr, nu puteau trece neobservate de către ideologii și strategii puterii politice. Desigur, dacă ar fi fost vorba despre un versificator de duzină, nu ar fi fost problemă, dar, atâta vreme cât ele veneau de la un om pe al cărui talent de excepție doctrinarii proletcultiști mizau atât de mult, ele nu puteau să îi fie iertate. În consecință, Nicolae Labiș va fi aspru admonestat, cu mai multe ocazii, de către așa-zișii săi confrați, între care au făcut o sinistră figură aparte Mihai Beniuc, Dan Deșliu și Mihu Dragomir. Momentul culminant fiind atins atunci când, la scurtă vreme după Congresul al VII-lea al partidului , în ziarul „Scânteia tineretului”- organul de presă al CC al UTM!- apare poezia „Albatrosul ucis”, al cărei final era mai mult decât inflamant prin aceea că îi menea albatrosului – simbol al poetului pentru Charles Baudelaire-, un cu totul alt  ultim drum decât cel impus de canoanele artei militante:”Când se-ntețește briza aripa-i se-nfioară/Și, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/Îți pare că zbura-va din nou,ultima oară,/Spre-un cimitir mai sobru și mai demn”. Poem care l-a înfuriat la culme pe Leonte Răutu-Malvolio Leone, cum îl va numi mai târziu Petru Dumitriu,odiosul coordonator al propagandei de partid, cu atât mai mult cu cât fusese respins de la publicare de către „Gazeta literară” publicație a Uniunii Scriitorilor. „Duceți această poezie la Bicaz- a tunat și a fulgerat Leonte Răutu- și desigur că vă a lua lumea cu huo”.

 Devine, în acest fel, plauzibilă ipoteza că gesturile nonconformiste ale poetului Nicolae Labiș au ajuns și la cunoștința unor autorități din Țara Sovietelor, ceea ce va face ca accidentul din noaptea de 9 spre 10  decembrie 1956, în urma căruia poetul moare în cea mai lungă noapte a anului, să fie pus în relație cu unele grupuri sau persoane care rezonau cu puterea de la Kremlin. Idee pe care Nicolae Labiș însuși o sugerează în versurile dictate la scurtă vreme după accident:”Pasărea cu clonț de rubin/S-a răzbunat,iat-o, s-a răzbunat.//Nu mai pot s-o mângâi. M-a strivit/Pasărea cu clonț de rubin.//Iar mâine/Puii păsării cu clonț de rubin,/Ciugulind prin țărână, /Vor găsi poate/Urmele poetului Nicolae Labiș/Care va rămâne o amintire frumoasă…”

 Foarte adevărat, această nenorocită întâmplare ne confirmă, încă o dată, cât dureros adevăr se află în vorbele lui Andre Malraux: „moartea este singura împrejurare care ne transformă biografia în destin”. De aceea, viața și poemele lui Nicolae Labiș rămân ca o exemplară lecție de demnitate și de curaj prin însuși  „neastâmpărul tragic” al luptei  sale neîmpăcate cu inerția. Luptă pe care fiecare dintre noi avem datoria să o ducem, oricât de greu ne-ar fi și oricât de mari obstacole va trebui să învingem.

https://jurnalul.ro/editorial/neastamparul-tragic-al-poetului-nicolae-labis-861461.html?fbclid=IwAR1pvW59X-6nROGaZTx-GH9iwSCofWLXV1pPOqZSgr3HTv1z3hFScdygIYw

Articole similare publicate de autor

Şerban Cionoff : Tovarășul Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită de lucru la cofetăria ” Tosca” !

Ana-Maria Bocai

Șerban Cionoff : Radu Șerban, de la vot de blam la premiul de stat

Ana-Maria Bocai

Ana-Maria Bocai -Pogoară din cer o Sfântă Lumină

Ana-Maria Bocai

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.