Univers Cultural – Prima pagină
Muzeul Național Cotroceni- Corneliu Coposu (1914 - 1995)
Muzeele lumii Spiritualitate

Muzeul Național Cotroceni- Corneliu Coposu (1914 – 1995)

Martor al unor evenimente istorice importante, încă din perioada studenției, din funcţia de șef de cabinet, apoi din cea de secretar politic al liderului național-țărăniștilor, Iuliu Maniu, preşedinte al Tineretului Naţional Ţărănesc, iar mai apoi secretar al Delegaţiei Permanente al partidului, Corneliu Coposu a fost considerat de regimul comunist, instalat şi susţinut de Armata Roşie, drept unul dintre cei mai de temuți indezirabili.
Miile de file îndosariate de poliția politică comunistă, planuri de măsuri, procese-verbale ale interogatoriilor nesfârșite din perioada anchetei, note informative, ordine de pedeapsă din anii de detenție, rapoarte în urma supravegherii permanente, toate aflate astăzi în arhiva fostei Securități, compun o bună parte din biografia lui Corneliu Coposu, stând mărturie împotriva represiunii extinse pe care regimul comunist a utilizat-o pentru menținerea la putere, distrugând astfel orice încercare de rezistență și opoziție.
Intrat în infernul recluziunii din închisorile comuniste, odată cu înscenarea de la Tămădău, din iulie 1947, o farsă pusă la cale pentru arestarea liderilor Partidului Naţional Ţărănesc, și desfiinţarea opoziției, Corneliu Coposu avea să execute una dintre cele mai lungi perioade de detenție, 17 ani, trecând prin „cele mai brutale pușcării”, rezervate „contrarevoluționarilor”, Jilava, Gherla, Aiud sau Râmnicu Sărat.
Dar locul de detenție pe care, în amintirile sale, Corneliu Coposu l-a considerat a fi „apogeul, atât în ceea ce privește sistemul torționar, cât și în ceea ce privește tentativa de exterminare a deținuților politici”, rămâne închisoarea de la Râmnicu Sărat. Construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, și considerată una de dimensiuni mici, având în vedere numărul total de celule, 47, dintre care 28 dispuse la parter iar 19 la etaj, închisoarea a fost destinată, începând cu anul 1955, deținuților politic. Cunoscută în limbajul birocrației penitenciare drept una „cu regim de maximă severitate”, iar în memorialistica de detenție cu supranumele de „închisoarea tăcerii”, pentru regimul impus de totală solitudine, loc în care „izolarea a fost însăşi chintesenţa existenţei închisorii”, a închis între zidurile sale, într-un regim de detenție individuală, personalități remarcabile aparținând elitei interbelice românești, printre care Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Constantin Titel Petrescu, Ioan Bărbuş, Alexandru Todea, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Ion Diaconescu și mulți alții.
Perioada în care Corneliu Coposu s-a aflat încarcerat la închisoarea buzoiană, din vara anului 1957 și până la trimiterea sa cu domiciliu obligatoriu, în satul Rubla, din Valea Călmățui, în iunie 1962, s-a suprapus cu cea în care la comanda închisorii s-a aflat, între anii 1956‑1963, lt. major Alexandru Vişinescu. Cunoscut opiniei publice în urma denunțului penal îndreptat împotriva sa de către IICCMER, urmat de condamnarea definitivă, în februarie 2016, de către Curtea Supremă, la 20 de ani închisoare, pentru tortură (tratamente neomenoase – infracțiuni contra umanității -, în formă continuată), prima de acest fel a unui fost comandant de penitenciar comunist, tânărul ofițer a avut sub comanda sa, în cei 7 ani de mandat, 138 de deținuți, cu doar câteva excepții, toți „contrarevoluționari”. Alexandru Vișinescu a rămas în memoria supraviețuitorilor de la Râmnicu Sărat, drept un om fără milă, responsabil pentru instaurarea unui regim de exterminare fizică și psihică, menținut prin totală izolare, supraveghere permanentă, frig, înfometare, lipsa unei minime asistențe medicale, și nu în ultimul rând, prin pedepse de o brutalitate aberantă.
Rechizitoriul întocmit de procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, document ce a condus la condamnarea fostului comandant, conține și o serie de fragmente selectate din memoriile Seniorului Coposu, ce descriu în tocmai regimul de detenție aflat la închisoarea buzoiană:
„Fiecare deţinut fiind singur în celulă, nu avea deloc lumină naturală… ferăstruica celulei era în permanenţă oblonită, ca să nu se poată vedea cerul. De altfel, geamul era de neatins la înălţimea la care era situat. În afară de cele 7 ore destinate somnului, în timpul zilei trebuia să stai în picioare sau pe tinetă. Nu aveai voie să te aşezi pe pat, nu aveai cu cine să vorbeşti…”.
Un alt fragment ne descrie regimul alimentar:
„În ultimii opt-nouă ani de puşcărie, alimentaţia deţinutului era în mod premeditat stabilită în maniera exterminării. Ni se dădeau 4-500 de calorii pe zi. La arestarea mea, în 1947, aveam 112 kg (am fost campion universitar la haltere, la categoria grea), la ieşirea din puşcărie rămăsesem la 51 kg. Aproape toată, generaţia mai în vârstă s-a prăpădit în închisoare datorită acestui regim (…)”.
Dincolo de lipsa hranei, sau a „bătăilor la tălpi, cu capul în zid, cu pumnii, bătaie cu capul și mâinile încrucișate în așa fel încât atârni pe o bară cu capul în jos”, cel mai mare supliciu al anilor de închisoare rămânea izolarea.
„Lipsa de alimente, lipsa unor elementare condiţii igienice, deseori fără medic şi fără niciun medicament, lipsa de căldură (am petrecut opt ierni izolat, fără pic de căldură!) au fost tot elemente de exterminare. Vreme de opt ani de zile n-am putut scoate niciun cuvânt, iar la ieşirea din închisoare, uitasem să vorbesc!”.
Din păcate însă, și după prăbușirea regimului comunist, Corneliu Coposu a reprezentat un pericol pentru puterea abia instalată. Noile structuri, în majoritatea lor bazate pe vechi apartenențe, îngrijorate de o eventuală pierdere a controlului politic și un eventual „proces al comunismului”, dorit de o parte a populației și susținut de partidele istorice, demarau o campanie de denigrare îndreptată împotriva vechilor adversari. O manifestație pro-PNŢCD, începută în Piața Universității, în aprilie 1990, și transformată, ad-hoc, în una maraton, împotriva neo-comunismului, avea să devină, două luni mai târziu, scena sângeroasă a unei represiuni de o brutalitate ireală, orchestrată de noua putere politică, aliată cu clasa muncitoare, rămasă în memoria colectivă sub numele de Mineriada 13-15 iunie ’90. Patru persoane și-au pierdut atunci viața, iar peste 1300 s-au ales cu suferințe fizice sau psihice serioase, au fost vandalizate sediile partidelor de opoziție iar liderii acestora, în frunte cu Corneliu Coposu, au fost demonizați și căutați pentru eliminarea lor fizică.

Surse: Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Vremea, Bucureşti, 1996; Andrei Muraru, Vişinescu, torţionarul uitat: închisoarea, crimele, procesul, Editura Polirom, Iași, 2017; APÎCCJ, dosar nr. 494/P/2013, Rechizitoriu nr. 494/P/2013 din 16 iunie 2014 privindu‑l pe inculpatul Vişinescu Alexandru; Muzeul Național Cotroceni, Rezistenții. Amintire și recunoștință, București, 2019; Arhivele Consiliului Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.); Arhiva IICCMER. Text: Dan Mihai Țălnaru. Portret grafic realizat de: Loreta Isac.

sursă fotografie și informații :  pagină facebook Muzeul Național Cotroceni-  https://www.facebook.com/muzeulcotroceni/

Articole similare publicate de autor

O personalitate pe zi : Medicul chirurg Alexandru Pesamosca

Ana-Maria Bocai

Muzeul Național Cotroceni, deschis publicului pe 24 ianuarie

Ana-Maria Bocai

Ana Blandiana și Laura Grünberg, în dialog despre „Eroine (in)vizibile” la Muzeul Național Cotroceni

Ana-Maria Bocai

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.