Nu mă mai iubeşti…
Ştiam,
Încremenită priveşte undeva departe
Poate spre iarna ce va să fie peste noi,
Poate spre vara care ţi-a râs în inimă.
Te rog, nu mă alunga şi tu!
Lasă-mă să mângâi frunzele tale
Căzute peste sufletul meu,
Zâmbeşte-mi aşa cum ai făcut anul trecut
Şi acum doi ani şi mereu.
Ninge galbenul părului tău
Să pot aduna din el dragoste,
Copacii tăi, fără nici o tresărire,
Fără nici un gând,
Sunt pustii.
Dă-mi fericirea toamnei de dinainte de vremi
Îți amintesc că eu te-am iubit cel mai mult,
Îţi aminteşti?
Zburam cu tine peste arcuş de vioară
Şi degetele mi le treceai prin păr diafan,
Totul într-un cântec divin de pian.
Acum e târziu, nici iarna nu vine
Se aşterne doar trecut peste mine.

Ana-Maria Bocai
Sunt jurist, publicist și poet, dar cea mai importantă pentru mine este natura umană, acel motor al frumosului pe care îl caut în artă și oameni. Întrebări, cu siguranță, avem toți, răspunsurile încercăm să le găsim împreună. Nimic nu este mic sau neimportant atunci când dorința de a cunoaște este mare. Aici sau oriunde, pe acest pământ, va exista mereu o "voce", ce va însemna o epocă.