Univers Cultural – Prima pagină
Prof. Florian Teodorescu
Prof. Florian Teodorescu
Istorii și tradiții

Căluşul Românesc, istorie şi contemporaneitate

  1. Consemnări istorice despre originea obiceiului căluşului

Jocul căluşarilor, în mod special prin arta neîntrecută a dansurilor, a atras atenţia cercetătorilor şi a stârnit întotdeauna admiraţia specialiştilor, a scriitorilor, istoricilor şi a pelerinilor străini care ne-au străbătut ţara.

Căluşul românesc, frumuseţea, complexitatea şi misterul acestui ritual, a  dansului care îl însoţeşte, a stârnit de-a lungul timpului interesul multor specialişti, care, au consemnat de-a lungul timpului, frumuseţea şi complexitatea acestui obicei. Obiceiul căluşului a fost inclus de UNESCO, la sfârşitul anului 2005, pe lista capodoperelor imateriale ale omenirii. Înscrierea pe lista UNESCO, a patrimoniului mondial imaterial, constituie, o şansă pentru supravieţuirea, pentru salvgardarea, pentru perpetuarea acestui obicei, pentru o mai bună cunoaştere.
Bibliografia referitoare la căluş, din ultimele secole,  este destul de bogată. Descrierile şi teoriile emise asupra originii lui, evidenţiază în mod special aspectele legate de dans, de rolul acestuia în cadrul ritualului şi de virtuţile lui magice. Teoriile ce tratează problematica originii căluşului românesc, din punct de vedere antropologic, sunt numeroase, dar am să opresc asupra câtorva dintre acestea. Fiecare teorie susţinută de cercetători asociază căluşul cu anumite obiceiuri, dansuri, ritualuri, care au aparţinut anumitor popoare, fiecare dintre acestea expunând mai multe variante pe baza mărturiilor existente

O primă mărturie, şi probabil ce-a mai veche, ne este oferită de   istoricul grec Xenophon în lucrarea sa „Anabasis”, conform căreia originea căluşarilor ar fi un derivat al dansului trac “Kolabrismos”, dans solstiţial solar cu implicaţii rituale ludice, medicale, războinice, cu caracter dramatic. La Kolabrismos nu participau decât bărbaţii, care aveau în mâini toiage-mascoide, care simbolizau razele soarelui, transformate mai apoi în mascoide de cai solari. Istoricul ne arată în descrierea sa o scenă petrecută la banchetul oferit de regele trac Seuthes în cinstea celor zece mii de ostaşi la întoarcerea lor în patrie:”…tracii se ridicară şi începură să joace cu armele lor, făceau mişcări de rotire pe călcâie, săreau în sus cu o mare uşurinţă, sprijinindu-se în lănci şi fluturând în mâini pumnalele, iar la sfârşit, unul dintre dansatori îşi loveşte partenerul. Toata lumea credea că l-a rănit, căci omul a căzut la pământ, dar nu fără îndemânare. Paplagonii strigau din răsputeri. Învingătorul, după ce şi-a despuiat de arme tovarăşul învins, ieşi cântând cântul lui Sitalcas, în vreme ce alţi ostaşi duceau pe pretinsul mort, care, de altfel, nu păţise nimic”[1], povestire ce a constituit o bază de plecare în cercetările pe care specialiştii le-au întreprins.  Menţiunea lui Xenophon este susţinută şi de mărturisirile scriitorilor antichităţii, referitoare la traci, în care se arată că cei mai vechi locuitori ai plaiurilor româneşti erau cunoscuţi făuritori de instrumente populare, promotori ai muzicii şi mari admiratori de jocuri si cântece.

Alături de mărturia oferită de istoricului Xenophon, există şi o altă teorie tracă, conform căreia, căluşarii ar fi de origine pyrhică. Conform acestei teorii, căluşarii ar fi moştenit particularităţile dramatice ale dansului războinic trac pyrhic, dans influenţat de jocurile dedicate semidivinităţii Pyrha, Zâna pământului roşiatic, din care Zeus a conceput rasa umană. Pentru acest  dans jucătorii se îmbrăcau în veşminte femeieşti, îşi mascau feţele şi îşi schimbau vocile acţionând deghizaţi.

La distanţă de câteva secole, Dimitrie Cantemir consemnează în „Descriptio Moldaviae”,  obiceiul căluşului, ilustrând scene asemănătoare cu  cele prezentate în teoriile trace, lupta între căluşari, costumaţia acestora, consemnări ce susţin aceste teorii : „(…)Toţi au în mână câte o sabie.(…)Dacă o ceată ca aceasta de căluşari întâlneşte în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ei.(…)  Dacă vreunul este omorât într-o astfel de încăierare, nu se îngăduie judecată”; sau felul în care sunt îmbrăcaţi: „(…)se îmbracă în straie femeieşti.(…)vorbesc ca femeile şi, ca să nu se cunoască, îşi acoperă obrazul cu pânză albă.”[2]

Institutul de Etnografie şi Folclor C. Brăiloiu, a realizat în anul 1957 în judeţul Argeş, o cercetare, un  film documentar ce ilustrează o scenă asemănătoare cu cea descrisă de Xenophon. Etnocoreologii au surprins întrecerea între două cete de căluşari. Într-o ordine firească, parcă desfăşurată după anumite reguli, întrecerea începe prin măsurarea steagului,  continuă cu întrecerea individuală şi în grup a cetelor de căluşari, întrecerea vătafilor, însă, punctul culminant al întrecerii îl constituie  întrecerea muţilor. Aceştia au „…săbii în mâini”, sunt în acelaşi timp foarte buni dansatori, şi se luptă ca în scena descrisă de istoricul grec, „până când unul este doborât, semn că a fost învins”. Întrecerea nu are rol de supunere a uneia dintre cete, aşa cum apare în consemnarea lui Cantemir, rolul acesteia fiind acela de a demonstra comunităţii supremaţia din punct de vedere coregrafic.

Într-un interviu realizat în urmă cu cîţiva ani cu un bătrân căluşar, Nea Tină din Bondrea aşa cum este cunoscut, acesta îmi relata o altă scenă asemănătoare petrecută cu mulţi ani în urmă în Bâlciul de Rusalii de la Caracal: ”…aşa l-a cunoscut mama pe tata, ea era vătaf de căluş la Dobrun şi el la Teslui, s-au întâlnit cu cetele aci în bâlci şi s-au luat la întrecere. Care o pierde iese din bâlci, şi mama l-a rămas pe tata.”

Pe baza mărturiilor coregrafice existente au fost emise şi două teorii ale presupusei originii a ritualului căluşarilor ca derivat din două dansuri rituale greceşti.

Prima teorie, derivă ritualul din dansurile rituale ale corenţilor, preoţi cretani, dans consacrat cultului orgiastic al marii zeiţe Rhea, soţia lui Cronos şi protectoarea vegetaţiei. Se presupune că dansul lor a pătruns din Creta în peninsula greacă şi mai apoi în Tracia în secolul al VI-lea î.e.n, şi s-a extins pe ambele maluri ale Dunării[3].

A doua teorie, legată de originea grecească, atrage atenţia prin asemănările din punct de vedere organizatoric dintre căluş şi  dansul magic al preoţilor călători, numiţi agyrtai, dans care era dedicat cultului fertilităţii Zeiţei Demeter, cât şi ca secvenţe de desfăşurare a ritualului. Dansul lor este pregătit dinainte, consemnat prin jurăminte stricte şi condus de o  căpetenie pentru a se desfăşura în locuri publice, în faţa templelor, în curţile caselor înstărite şi organelor de stat”[4]

Şi în acest caz există asemănări cu obiceiul căluşului aşa cum se practică astăzi, prin prezenţa unui conducător, prin jurământul pe care ceata îl depune, prin faptul că ceata joacă în locuri publice şi în curţile gospodarilor din localitatea respectivă şi din localităţile învecinate, prin faptul ca are rol de apărare a comunităţii împotriva duhurilor rele, a Ielelor.

În acelaşi timp există şi teorii legate de originea latină a obiceiului. Romulus Vulcănescu expune în lucrarea sa „Căluşarii şi cultul solar” poziţia teoretică referitoare la originea latină, susţinută de patru teorii, însă nu am să expun, în lucrarea de faţă, decât două dintre acestea.

Prima dintre ele, susţine originea salică a căluşului, ca un relict etnografic, în legătură cu acele Colli-sallii ale romanilor, practicate de preoţii salieni la sărbătoarea  Parentalia din luna mai, existând asemănări între nume, Collisalli – Căluşari, între costumul căluşarilor care are două diagonale întocmai ca centurile acoperite cu bumbi de aramă sau curele puse cruciş ale romanilor, între băţul pe care îl poartă căluşarii şi suliţa purtată de romani, între numele conducătorului, vătaf la căluş şi vates la collisalli, însă toate astea nu constituie o dovadă de descendenţă ci doar una de înrudire, acestea fiind asemănări de ordin estetic şi mai puţin ca mod de desfăşurare a ritualului sau a dansului în cadrul acestuia.

A doua teorie se referă la perioada de desfăşurare, a uneia dintre cele mai vechi şi respectate sărbători arhaice la romani, preluată şi de creştini si asimilată cu sărbătoarea Înălţarea, Rosalia, sărbătoarea trandafirilor, actualmente Rusaliile, deşi, Rusaliile sunt asociate cu sărbătoarea cultului rozelor de pe plaiurile Traciei şi Phrygiei, patria rozelor şi a vinului, unde: „(…) reîntoarcerea  verii era celebrată cu mult fast, cu capete împodobite cu flori, în sunetele muzicelor tracii cântau şi dansau”, aşa cum susţine Cf. F. Mikllosich în lucrarea „Die Rusalien”.[5]

Lucrarea  „Căluşul – Istorie şi documente” a cercetătorului Ion Ghinoiu, susţine o altă teorie despre originea obiceiului, considerând Căluşul, o relicvă a unui ritual închinat unui totem, unei divinităţi protectoare. Divinitatea invocată în lucrarea respectivă fiind Calul, căluşul fiind un fel de herghelie divină, care luptă împotriva forţei năprasnice a Rusaliilor. Acesta este  considerat  simbol al soarelui, luminii, căldurii, dar şi al virilităţii masculine, semn de putere şi prestigiu social. Calul este prezent într-o serie de obiceiuri importante din viaţa comunităţilor, în jocurile cu măşti de Anul nou şi Bobotează, cât şi în alte obiceiuri de peste an, Caii lui Sântoader, patronul şi divinitatea tutelară a cailor, întrecerile de cai de la Lăsatul de sec pentru Postul Paştelui, cât şi de Ispasul sau Joia Înălţării Domnului.[6] Asemănarea dintre costumul căluşarilor şi hamul calului, săriturile căluşarilor şi  cele ale cailor, zgomotul produs de către pintenii căluşarilor şi tropotitul cailor, toate acestea au condus la formarea acestei teorii. Se face această asociere şi datorită situaţiilor întâlnite pe teren: căluşul,  ritual închinat cultului cabalin, căluşerii din Banat poartă cu ei un cap de cal sculptat în lemn şi pus într-un mâner, steagul căluşarilor din Vâlcea poartă numele de căluş, instrumentul din mâna mutului se numeşte cal în Teleorman, ciocul sau iepurele din Oltenia se presupune că nu ar fi altceva decât reprezentarea sumară a calului, detalii despre căluş care arată o  asemănare între acesta şi cal.

1.2.Consemnări istorice despre Căluş

Din punct de vedere istoric există un mare gol între mărturiile istoricilor antichităţii şi cele din secolul XVI – XIX, precum şi o evidentă diferenţă între teoriile oferite de istorici şi forma actuală a obiceiului, folclorul fiind într-o permanentă transformare.

 Despre obiceiul Căluşului există o serie de mărturii consemnate în diferite lucrări, din păcate consemnări cu preponderenţă la zona Oltenia nu am găsit, de aceea am să mă opresc doar asupra celor găsite.

Prima consemnare găsită în documentaţia parcursă, dintre cele apărute între secolele XVI – XIX, ne este oferită de Nicolae Isthvánfi în „Istoria Ungariei”, şi se referă la  Ballassi Bálint, poet maghiar, care îşi petrecuse o vreme în Transilvania unde învăţase jocul naţional numit „Căluşerul” şi care la 25 septembrie 1572 execută  în faţa împăratului Rudolf acest danţ, obţinând admiraţia tuturor[7].

Ion Caioni nota în 1588, ca Dans de Buffons ou Matthachius, o melodie care nu este altceva decât Banul Mărăcine de azi.

O altă referire la căluş ne oferă în „Kornis Ilona” scriitorul Dozsa Dániil, şi se referă la  reprezentaţia dată de căluşarii munteni, cu prilejul sărbătorilor organizate de Sigismund Báthory la 19 oct.1599 în onoarea lui Mihai Viteazul şi a familiei sale. [8]

Kemeńy Janos consemnează cu ocazia nunţii Prinţului Radziwil cu fiica lui Vasile Lupu, ce a avut loc în anul 1654, „Făceau petreceri de carnaval, jucători, căluşeri….”[9]

După cum reiese din aceste consemnări, dansul prezent în cadrul obiceiului, datorită elementelor sale de virtuozitate, era practicat si cu alte ocazii festive, nu numai cu ocazia Rusaliilor.

Cea mai vehiculată şi amănunţită descriere despre căluş ne-o prezintă Dimitrie Cantemir în  „Descriptio Moldaviae” apărută în 1716, şi am să redau un pasaj care arată momentele cele mai importante: perioada de desfăşurare, o descriere a costumului şi a momentului întâlnirii a două cete : ”(…)În cap îşi pun cunună împletită din pelin şi împodobită cu flori; vorbesc ca femeile şi, ca să nu se cunoască, îşi acoperă obrazul cu pânză albă. Toţi au în mână câte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza sa le dezvăluie obrazul. (…)Căci ei au peste o sută de jocuri felurite şi mai ceva aşa meşteşugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul şi parcă zboară în văzduh. În felul acesta petrec în jocuri necontenite cele zece zile între Înălţarea la cer a lui Hristos şi sărbătoarea Rusaliilor(…)Dacă o ceată de aceasta de căluşari întâlneşte în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ei. Ceata biruită este supusă celeilalte cete vreme de nouă ani(…)”[10]

În „Istoria Daciei Transalpine” apărută la Viena în 1782,  Josef Fr. Sulzer aminteşte despre jocul căluşarilor pe care îl consideră o rămăşită a colisalilor romani, joc ce se desfăşoară fie în 9 sau 13 ianuarie, fie în 21 aprilie sau 21 mai, dată ce era asociată cu duminica mare a Rusaliilor.

Aceiaşi asociere o face şi Damaschin Bojinca în lucrarea publicată la Buda în 1832 despre „Anticele Romanilor”, unde face o amănunţită descriere a funcţiilor din ceată, a jocurilor practicate în mod obişnuit, sau cele special executate pentru femeile bolnave, a celor 9 buruieni ce se folosesc, atâtea câte fiinţe mitice sunt, a obiceiului aşa cum se obişnuieşte „(…)tot peste munţi şi mai ales în Ardeal”.

Profesorul Gheorghe Vrabie ne oferă în „De civitate rustica” şi numele acestor fiinţe mitice: Sînziana, Cosînzeana, Oprişana, Coşteana, Budiana, Roşia, Todosia, Ruxandra şi Firanda.

Este consemnată prezenţa căluşarilor şi în Moldova, deşi, astăzi acest obicei a dispărut definitiv. N. Liviţchi semnalează în revista „Ukrainskii vestnic” apărută în 1818 în oraşul Harkov, „(…) Dansul lor preferat, jocu-(hora), e foarte ritmic, câţiva oameni, ţinându-se de mâini, alcătuiesc un lanţ, care ascultă comanda celui din frunte, care ţine în mână un băţ lung şi e plăcut să-l priveşti pe acela, conducând jucătorii, alcătuind cercuri, semicercuri sau împletind rândul într-un lanţ pe care apoi îl desface, sau avansând în pas cadenţat repede înainte, retrăgându-se încet înapoi.”

Ion Heliade Rădulescu nota în „Curierul românesc” din  30 mai 1843, o descriere amănunţită, aproape identică cu ce se mai întâmplă şi astăzi, „(…) se adună mai mulţi juni, buni dansatori şi formând o ciată se împodobesc cu deosebite scarpe, cu pene de păun şi cu zurgălăi la picioare şi se înrolează pe o săptămână, sub un steag ce-l înalţă,(…)pe urmă se încing felurimi de jocuri gimnastice, fetele au o superstiţie de a lua de la căluşari diferite obiecte sau veşminte, sau mai cu seamă usturoi. Se crede că aceste obiecte dacă le-au jucat căluşarii, sunt bune de leacuri de friguri şi de alte boli.”, şi tot el susţine că: „(…) originea acestui joc şi după felul său şi după versurile ce se cântă este jocul romanilor, întocmit de strămoşul nostru Romulus spre răpirea sabinelor”[11].

O altă mărturie despre căluş ne este oferită de Principesa Elisabeta a României, apărută în lucrarea lui Lindberg Paul,  Carol I al României :  Şi în mijlocul larmei, al harababurii, al strigătelor, al splendorii de culori, printre urşi şi uriaşi, în norii groşi de praf se stârneşte deodată dansul căluşarilor. Acesta este un vechi dans românesc, provenit din vechile dansuri în cinstea lui Saturn…..  Dansatorii înbrăcaţi în alb, cu clopoţei la picioare, se zbuciumă întun mod absolut barbar. Ei se pregătesc cu săptămâni înainte ca să poată suporta un asemenea efort, de la Paşti până la Rusalii. Au drept conducător al horei, un scripcar, şi unul dintre ei comandă, punând degetul la gură, făcându-i pe ceilalţi să tacă şi ameninţându-i cu braţul în caz că vorbesc: Saturn nu trebuie să afle de la ei unde-i de găsit fiul său.”

Jocul a fost prezent în cadrul festivităţilor şi a anumitor festivaluri încă din trecut, participarea la Londra a căluşarilor din Pădureţi în 1935[12], a căluşarilor din Coloneşti în 1936, sau a celor din Dobrun care susţin acelaşi lucru, că au participat în 1936 la Londra, participarea copiilor din Cezieni la Londra în 1975 si exemplele sunt mult mai multe.

Jocul căluşarilor ilustrează principalele trăsături ale poporului nostru, vigoarea şi vioiciunea, exuberanţa şi veselia, toate aceste trăsături având în cadrul obiceiului un rol important, fiind principalul instrument al diferitelor acţiuni desfăşurate în timpul ritualului. Formele actuale ale obiceiului sunt continuatoare a celor tracice, cu toate influenţele survenite de-a lungul timpului, având în vedere poziţia centrală a regiunilor româneşti faţă de curentele culturale din jurul lor.

Căluşul este într-o permanentă evoluţie, modificările suferite în timp sunt numeroase, atât în ceea ce priveşte funcţiile dar şi aria de răspândire,  jocul căluşarilor întâlnindu-se  astăzi numai în Oltenia şi Muntenia.[13]

Căluşul oltenesc şi muntenesc are o arie mare de răspândire, cele mai importante vetre căluşăreşti sunt concentrate pe anumite văi,  pe Valea Cotmenei în judeţul Argeş, Valea Iminogului, Valea Olteţului, Valea Plapcei şi Valea Oltului în judeţul Olt, cu o arie mai restrânsă şi în judeţele Teleorman, Ialomiţa, Ilfov, Dîmboviţa, Vâlcea, Giurgiu, Dolj, şi Brăila.

Cele mai importante vetre căluşereşti din judeţul Olt, concentrate pe văile unor ape, sunt în localităţile: Vitomireşti, Leleasca, Poboru, Coloneşti, Scorniceşti, Teslui, Oporelu, Optaşi-Măgura, Sârbii-Măgura, Priseaca, Curtişoara, Cârlogani, Morunglav, Valea Mare, Perieţi, Potcoava, Schitu, Movileni, Icoana, Şerbăneşti, Vâlcele, Izvoarele, Mărunţei, Drăgăneşti, Stoicăneşti, Radomireşti, Crăciunei, Dobrun, Osica de Sus, Osica de Jos, Brâncoveni. În aceste localităţi căluşul se mai practică în diferite forme. Există localităţi în care a existat căluş şi în care astăzi obiceiul a dispărut sau a intrat într-un fond pasiv. Fiecare localitate, zonă, în care sunt concentrate vetrele căluşereşti, are particularităţile ei în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a ritualului. Fiecare vatră de căluş are anumite motive cinetice identitare, propiile figuri moştenite sau create de anumiţi vătafi, de căluşari, purtând numele acestora sau nume legate de localitatea de provenienţă[14]. Există o serie de aspecte morfologice comune, legate de forma de desfăşurare, de componenţă, de etapele de desfăşurarea a obiceiului, aspecte pe care am să le prezint în continuare. (Anexez harta cu situaţia actuală a vetrelor de căluş)

Un fapt semnificativ, deloc lipsit de interes şi importanţă, este faptul că, judeţul Olt este împărţit din punct de vedere etnografic în două, fiind despărţit de râul Olt. În dreapta Oltului, fostul judeţ Romanaţi, Zona folclorică Romanaţi, aparţine Olteniei, iar în stânga Oltului, fostul judeţ Olt aparţine Munteniei. Pentru acest motiv la analiza morfologică pe care am să o fac am să mă refer la ambele zone.

Căluşul are o multitudine de semnificaţii rituale: de fecunditate, de fertilitate, de vindecare de  luatul din căluş, şi încă multe altele. Căluşul, în ansamblu, este  alcătuit dintr-o suită de acte rituale ce se succed în desfăşurarea concretă a obiceiului. Constituirea cetei de căluşari, confecţionarea steagului şi a recuzitei ce-i este aferentă, jurământul căluşarilor ce are loc la hotar sau între hotare, dar al cărui text propriu-zis nu se cunoaşte, acte rituale ce au loc în timpul manifestării, spargerea căluşului, îngroparea steagului, sunt, fiecare în parte acte ceremoniale de o mare importanţă în desfăşurarea obiceiului, desfăşurare ce am analizat-o în continuare conform anumitor aspecte coreologice.

 

1.3 Aspecte morfologice generale[15]

1.3.1. Aspecte generale

A.Data de desfăşurare a obiceiului :

Data de desfăşurare este mobilă, de Rusalii, a 50-a zi de la Paşte. În cele mai multe cazuri căluşul avea o durată de 9 zile. Obiceiul începea Duminica de Rusalii şi se termină la 9 zile, în Marţea ciocului, atunci când este îngropat steagul şi se desface ceata, sau la 3 zile după Rusalii în prima marţi. Există însă vetre  căluşereşti în care durata  perioadei este diferită, un exemplu în acest sens, un caz izolat însă, a fost satul Crăciunei, aşa cum reiese din declaraţia unui căluşar întrun interviu realizat de I.E.F. C. Brăiloiu: „ La noi căluşul  să joacă trei săptămânii, duminică, luni şi marţi şi apoi joi, ş-apoi dumincă, ş-apoi duminica ailaltă, deci  şase jocuri facem, adică şase zile, în aceste trei săptămâni”[16].

B.Numărul dansatorilor:  Toate consemnările despre căluş ne relatează că numărul dansatorilor în ceată este impar, 5, 7, 9, 11, sau mai mulţi. În acest număr intră şi vătaful, mutul şi stegarul precum şi căluşarii.

Situaţia actuală este diferită în multe localităţi. Poate desacralizarea obiceiului a determinat această situaţie, în care nimeni, în general, nu ţine cont de această regulă, chiar dacă în anumite localităţi există două cete de căluşari, una care merge prin sate şi alta care participă la manifestările festiviste.

C.Existenţa unui conducător:

În Oltenia şi Muntenia conducătorul cetei poartă numele de Vătaf. Acesta, este de regulă cel care conduce, coordonează, instruieşte formaţia, acceptă sau elimină căluşarii din ceată. Funcţia de Vătaf a fost transmisă, în unele situaţii, din tată în fiu, sau de la vătaf la cel pe care acesta l-a considerat demn de această funcţie. Transmiterea acestei funcţii se face de la vătaf la vătaf, constituind o formă de moştenire. Au fost cazuri când vătaful a condus ceata  30, 40 de ani.

D.Personajul comic

În căluşul din Oltenia şi Muntenia întâlnim,  Mutul. El însă nu reprezintă un caz general. Astfel sunt foarte multe cete de căluşari în cadrul cărora acest personaj nu există. În cetele în care acesta apare, Mutul are funcţie importantă. El este cel care stabileşte, în unele sate,  gospodăriile unde se joacă, el menţine ordinea în ceata de căluşari, îi pedepseşte pe căluşarii care greşesc, trasează cercul în care căluşarii  joacă şi îi protejează pe  aceştia de cei care asistă sau de agresiunea forţelor malefice.

Mutul este considerat   simbolul cultului  fertilităţii şi al vindecării sterilităţii prin purtarea phalusului, existând credinţa că atingerea acestuia este aducătoare de fertilitate. Pe lângă aceste simboluri el este cel care creează momentele comice pentru asistenţă, timp necesar de odihnă pentru căluşari.  Mutul poartă în mână o sabie de lemn, sau în unele situaţii un bici, obiecte cu caracter ritual.

E.Însemne principale:

Principalul însemn al cetei de căluşari este steagul, cu tot ce se foloseşte pentru împodobirea lui: pelin, usturoi, busuioc, frunze de nuc, plante cu caracteristici profilactice sau de vindecare. Steagul reprezintă un criteriu în întrecerile dintre cete, „cu cât este mai înalt cu atât este mai bine”. Există supoziţia conform căreia ceata al cărei steag dispărea, atrăgea după sine desfiinţarea cetei respective. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, steagul era încredinţat unui stegar. Un fapt interesant îl reprezintă soarta steagului, a prăjinii după îngroparea căluşului. Există cete care păstrează prăjina, ceata din Osica de jos păstrează prăjina la vătaf acasă, în fiecare an taie o aşchie din el pentru ritualul de îngropare. Există cete care taie prăjina şi o îngroapă întrun loc secret, în număr impar de bucăţi, 3, 5, 9, sau îi dau drumul pe apă întreg sau tăiat.

Un alt însemn principal al căluşarilor îl reprezintă costumul acestora. Căluşarii folosesc un costum bărbătesc de sărbătoare, la care se aplică alte elemente folosite numai cu această ocazie. Ei pun  peste cămaşă bete şi batiste, pe cap o pălărie, în trecut pălărie de paie, mai târziu palarie de fedru, însă sunt localităţi unde se poartă fes, pantaloni sunt simpli, au cioareci sau târsini în picioare şi sunt încălţaţi cu opinci la care au pinteni fixaţi. Ceata din Giurgiţa, al cărei vătaf, Veleanu Nicolae are 86 de ani, are un costum simplu compus din Cămaşă lungă, bete, pantalon, ciorapi de lână, opinci şi fes, în plus au la mijloc o curea pe care sunt fixaţi clopoţei. Un caz cu totul aparte îl reprezintă costumul căluşarilor din localitatea Hunia-Maglavid, singura localitate din Oltenia unde s-a practicat căluş de iarnă. Acesta are o cămaşă, care de fapt este o ie femeiască, cu bogate ornamente geometrice pe mâneci şi piepţi, cu gulerul aplicat din volănaşe, având în partea de jos  trei rânduri de poale cusute anume pentru această ocazie, peste bete au agăţate batiste, numărul acestora depinde de trecerea pe care o au la fetele din sat. Pe cap au un fes pe care sunt cusute 12 rânduri de gogoşi de vierme de mătase tăiate sub formă de lalele care sunt umplute cu lână colorată, în vârful fesului au un ciucure mare, iar pe marginea de jos acesta este brodat cu mărgele colorate. Deosebiţi sunt şi ciorapii lungi până la genunchi, bogat ornamentaţi cu motive geometrice care întregesc ornamentaţia generală a costumului.

F.Însemne secundare:

Beţele căluşarilor se pot considera însemne secundare. Acestea sunt considerate  relicve ale săbiilor, având diferite funcţii, de sprijin, de luptă, funcţie ludică.  Phalusul este un alt însemn cu anumite semnificaţii rituale. El este purtat de mut, având rol de vindecare a sterilităţii, prin atingerea acestuia de către femei, simbol al cultului fertilităţii prin mişcările rituale pe care mutulle execută.

G.Alte accesorii:

Principalele accesorii sunt:  pintenii, zurgălăii, ataşaţi opincilor sau prinşi de târsini, ciucurii fixaţi de talie cu o semnificaţie anume determinată de locul unde sunt atârnaţi, cureaua cu clopoţei pe care căluşari o poartă în jurul taliei la căluşarii din Giurgiţa, batistele purtate cu o anumită semnificaţie în trecut.

1.3.2. Aspecte funcţionale

  1. Iniţiere: În cadrul cetei de căluş se poate vorbi de o iniţiere în cea ce priveşte tainele societăţii pe care acest obicei o reprezintă. Astăzi accentul se pune pe iniţierea în dans, încercându-se în acest fel păstrarea şi transmiterea jocului, a anumitor părţi care au rămas în repertoriul curent. Majoritatea cetelor ce căluş au în componenţă copii şi îi iniţiază pe aceştia în tainele căluşului. Foarte rare sunt cazurile când tinerii sunt iniţiaţi în practicarea riturilor de fecunditate, fertilitate, vindecarea bolilor, profilaxie, în ritualul de constituire a cetei, depunere a jurământului si îngroparea căluşului.  Există credinţa că nu oricine poate face parte din ceata de căluşari şi nu orice individ şi la orice vârstă poate deveni actant al acestui obicei. Selecţia şi participarea unui bărbat în ceata de căluş este aducătoare de prestigiu în cadrul comunităţii. Virtuozitatea, stăpânirea acestor rituri, a execuţiei tehnice a figurilor de căluş, presupune o lungă perioadă de iniţiere de care se ocupa în trecut vătaful şi ajutorul acestuia, astăzi pe lângă fiecare ceată de căluşari maturi există şi o ceată de copii, accentul punându-se pe transmiterea dansului.

B.Fertilitate: Căluşul  are rol de asigurare a fertilităţii şi fecundităţii, a belşugului. Acest lucru se întâmplă, în primul rând, prin jocul căluşarilor în curtea gospodarilor(Osica de Jos, Dobrun, Cezieni), prin jocul practicat în jurul mesei pe care gazda pune: grăunţe, lână, apă, sare, pelin, usturoi, produse care sunt folosite  în hrana animalelor sau la însămânţatul din anul următor. În cercetarea efectuată în judeţul Dolj, la Giurgiţa, am constatat faptul că ceata cluşarilor nu joacă la fiecare casă, aceştia joacă decât acolo unde sunt chemaţi, sau unde stabileşte vătaful să meargă, iar jocul se petrece la poarta gospodăriei respective şi nu în curte, marcând gospodăria unde joacă prin legarea steagului de poartă.

Acelaşi rol de fertilitate şi fecunditate este asigurat de mut,  prin phalusul pe care acesta îl are şi pe care femeile care nu aveau copii îl atingeau, sau prin purtarea în jurul taliei a unei salbe cu clopoţei, sau a unui ciucure atârnat de talie car avea o anumită mişcare în timpul dansului.

C.Vindecare şi profilaxie:

 Dansului căluşarilor îi este atribuită  funcţia profilactică, prin purtarea betelor femeilor, considerându-se că acestea au efect taumaturgic şi apotropaic. Jucatul tichiilor copiilor, prinderea femeilor şi bărbaţilor în horă, faptul că se dau copiii în braţe în timpul jocului, sau sunt plătiţi căluşarii să treacă peste ei, jocul în jurul anumitor obiecte prin care acestea capătă putere de vindecare, de atragere a forţelor benigne, toate acestea au rosturi de vindecare şi profilaxie.

Unul dintre momentele cele mai interesante din cadrul ritualului este jocul de vindecare al celor luaţi din căluş. Ritul de vindecare a celor luaţi din căluş are două etape: diagnosticarea şi vindecarea(fapt relatat de doi dintre vătafii intervievaţi, vatafi care au participat la ritualul de vindecare, George Ghiţă de la Osica de jos, jud. Olt şi Veleanu Nicolae de la Giurgiţa, jud.Dolj). Sunt situaţii când diagnosticarea se face prin muzică – bolnavul reacţionează la anumite melodii căluşereşti, iar vindecarea se face prin dans –  jucatul la capul bolnavului, în jurul lui, peste el, până când unul sau mai mulţi căluşari cad (în judeţul Dolj), semn că boala a trecut asupra lui, lor, fie până bolnavul se ridică semn că s-a vindecat (în judeţul Olt).

Pentru acest ritual se foloseşte o oală nouă cu apă ( in alte situaţii oţet, Osica de jos; apă neîncepută în alte localităţi), pelin şi usturoi tocat de căluşari, şi o găină sau pui de găină neagru, care se pune la capul celui luat din căluş. La sfârşitul ritualului de vindecare oala este spartă şi găina sau puiul sunt sacrificaţi semn că ritualul a luat sfârşit şi vindecarea a avut efect asupra celui luat din căluş.

Făcând lectura căluşului ca „text” complex, Mihai Pop desluşeşte şapte secvenţe ce se întind cuprinzând „cele 24 de zile dintre Srodul Rusaliilor şi Rusalii”; secvenţa a cincea este denumită de autor „eventual rit de recuperare a celor luaţi de căluş, aşa-zisa vindecare”, despre care arată, între altele, că „ceata de căluş nu acţiona când era chemată decât după ce diagnosticase ritual cazul şi era sigură de intervenţia pocitoare a ielelor. Ea intervenea, deci, nu pentru a vindeca întâmplător pe oricine şi de orice boală.

Ea nu vindeca decât pe cel ce a călcat interdicţia de muncă în perioada Rusaliilor şi a fost pocit de iele.

  1. D. Întrecerea cetelor:

Dacă în urmă cu câteva sute de ani se vorbea despre o luptă reală între două cete, până când una se supunea celeilalte, între timp lucrurile s-au schimbat, astăzi lupta s-a transformat într-o adevărată competiţie după anumite criterii : câştigă ceata de căluşari care are cel mai mare steag, care are cel mai bun mut, cele mai deosebite şi complicate figuri executate individual sau de ceată,  cel mai bun vătaf, asistenţa, comunitatea sătească, fiind cei care iau hotărârea finală în urma căreia se stabileşte ceata câştigătoare. Motivul întrecerii de astăzi, este unul pur economic, monopolizarea anumitor zone, localităţi, sate, târguri, bâlciuri, cu potenţial ridicat economic în care ceata ce-a mai bună să deţină supremaţia. Un exemplu în acest sens, chiar dacă contravine anumitor regulii de desfăşurare a obiceiului, este descrierea făcută de Nea Tină din satul Bondrea, fost vătaf de căluş, în care relatează o istorisire foarte interesantă, „Mama mea, a fost vătaf de căluş la Dobrun, iar tatăl meu vătaf de căluş la Teslui. Aşa l-a cunoscut mama pe tata, în Bâlciul de Rusalii de la Caracal. Cele două cete s-au întâlnit şi s-au întrecut. Mama l-a rămas pe tata. Aşa s-au cunoscut, şi apoi el s-a interesat, cine este, de unde este, îi era necaz, mai tirziu s-au căsătorit.  Mama ne-a învăţat căluş, şi pe mine şi pe sora mea ce a dansat în ceată şi a fost vătaf la rândul ei la Boşoteni. Când mergeam cu ceata de căluş prin sate o scoteam pe sora mea în faţă, avea părul lung şi oamenii plăteau mai bine când vedeau că e fată, se minunau.”[17] Este foarte posibil ca şi în cazul mamei şi al sorei sale, prezenţa acestora în ceata de căluş să se fi datorat acestui aspect, financiar, fapt speculat şi mai târziu de familia lui.

  1. E. Dansul ca spectacol şi divertisment

Rolul de divertisment este creat în cele mai multe situaţii de mut, prin spectacolul creat de acesta, prin felul în care se îmbracă, prin faptul că face tot felul de scamatorii care stârnesc râsul celor din jur, prin faptul că îi sunt permise cu această ocazie să facă tot felul de obscenităţi fără ca cineva să se supere pe el.

Căluşul în complexitatea lui este un spectacol, prin tot ce se întâmplă pe toată perioada lui de desfăşurare, prin spectacolul oferit, prin virtuozitatea şi complexitatea figurilor, prin vigoarea mişcărilor, prin tehnica deosebită de execuţie. Căluşul este un dans care a atras atenţia coregrafilor, formaţiilor artistice, fiind considerat de către unii idealul coregrafic la care îşi doreşte să ajungă orice dansator.

1.3.3. Aspecte morfologice     

A.Forma de ansamblu:

  1. Formaţie:

Căluşarii sunt dispuşi în monom, pe linia unui cerc. Este singurul joc din partea de sud în care dansatori sunt aşezaţi în asemenea formaţie. În funcţie de spaţiul unde se joacă, desenul coregrafic se adaptează la spaţiul respectiv.

  1. Componenţă:

Căluşul oltenesc are în componenţă numai  bărbaţi, cu vârste diferite, excluzând copiii, care nu sunt acceptaţi în ceată decât de la o anumită vârstă.

  1. Ţinuta:

Căluşarii sunt liber repartizaţi în spaţiu, priza specifică căluşului este cu sprijin în bâtă, cu bâta întro mână, de regulă dreapta, sau în ambele mâini. Există mişcări de căluş la care căluşarii se prind câte doi(Giurgiţa) cu sprijin în baston şi priză de mâna stângă.

  1. Mişcare generală:

a.Desfăşurare în spaţiu:

Din punct de vedere spaţial  căluşul se desfăşoară bilateral şi pe loc.

b.Tempo:

Este unul alternant în funcţie de secţiunea care se execută, plimbarea se execută Animato, mişcarea în tempo Vivace, sârba în tempo Allegro.

  1. Compoziţie
  2. Construcţie:

Construcţia este una dezvoltată. Căluşul în forma lui arhaică, avea o construcţie realizată prin alternarea a două secţiuni, Plimbarea şi Mişcarea, fiecare mişcare fiind precedată de un fragment de plimbare de 4-8 măsuri , mişcarea propriu-zisă fiind construită după o structură compusă din introducere, mişcare, final, construite pe 8-16 măsuri muzicale. Astăzi, căluşul este structurat pe două secţiuni de sine stătătoare, Plimbarea şi Mişcarea, fiecare fiind construită diferit. Plimbarea  pe un fragment între 3 şi 5 fraze muzicale, mişcarea între 4 şi 8 fraze muzicale. În unele situaţii apare  Sârba din căluş, aceasta fiind structurată pe 2-4 fraze muzicale.

  1. Succesiunea figurilor:

În situaţia de care vorbeam mai devreme, atunci când căluşul avea o construcţie alternantă a celor două secţiuni, plimbare şi mişcare, figurile de mişcare se executau la comanda vătafului. În situaţia  spectacolului actual, succesiunea figurilor este executată în ordinea stabilită de coregraful formaţiei respective, adică are o succesiune fixă a figurilor.

  1. c. Formă:

Fragmentul de bază de dans din cadrul obiceiului are o formă strofică, construit prin alternarea a două secţiuni: A şi B (plimbare şi mişcare).

Plimbarea are o structură simplă formată din repetarea unor celule sau motive cinetice.  Mişcarea (Brâul căluşeresc) aşa cum este denumit de anumiţi specialişti, din punct de vedere tipologic, este diferită de la o localitate la alta, având o structură amplificată formată din introducere, mişcare  şi final. Motivul cinetic de introducere este diferit de la o localitate la alta reprezentând în majoritatea vetrelor motivul identitar pentru vatra, ceata respectivă. Am încercat să redau în anexele de la sfârşitul lucrarii câteva din cele mai reprezentative motive cinetice specifice celor mai reprezentative vetre căluşereşti şi câteva din cele mai reprezentative mişcări de căluş specifice anumitor localităţi.

D.Structura cinetică:

Căluşul are o mare frecvenţă a pintenilor pe sol sau în aer, motiv cinetic de bază ce determină un înalt grad de dificultate şi vigoare, paşi bătuţi, sărituri, bătăi pe sol mişcări executate din culcat pe spate sau în faţă, deplasări mari pe linia cercului.

Mişcările cinetice predominante sunt: paşi săriţi, încrucişaţi în faţă şi în spate, paşi vârf-toc, plimbări bilaterale, pinteni, bătăi în acord şi accentuate cu lăsarea greutăţii, fluturări, rotaţii.

  1. Structura metro-ritmică:
  2. Măsura:2/4. Tip de ritm:binar şi binar sincopat

b.Celule ritmice: dipiric, anapest, dactil, spondeu, amfibrah

c.Motive ritmice:combinaţii de două sau chiar mai multe celule binare

dipiric+anapest,

dipiric+spondeu,

 dactil+anapest,

anapest+spondeu,

spondeu+anapest,

amfibrah+anapest,

 

  1. F. Aspecte sincretice:

Suprapunerea între frazele de dans şi cele muzicale, în forma arhaică, este în cele mai multe situaţii neconcordantă. Ritmul dansului, se suprapune şi completează  ritmul melodiei creând un efect de poliritmie. În forma actuală, în cele mai multe situaţii, suprapunerea între muzică şi dans este concordantă, dimensiunea fiecărei figuri de căluş fiind egală cu fraza muzicală.

  1. Particularităţi:

O particularitate caracteristică obiceiului  este determinat de rolul comenzilor, acestea sunt determinante în execuţia şi succesiunea figurilor, deşi în cele mai multe situaţii succesiunea acestora este prestabilită şi se execută în ordinea respectivă.

  1. Variante:

Dacă analizăm aria de răspândire,  există tot atâtea variante câte vetre căluşereşti există. Căluşul este prezent în repertoriul de joc al fiecarui judeţ  sau fost judeţ din Oltenia şi Muntenia (Ialomiţa, Ilfov, Dâmboviţa, Vlaşca, Teleorman, Argeş, Muscel, Olt, Dolj, Romanaţi), fiecare localitate având propriile variante de căluş.

O asemenea analiză trebuie făcută pentru fiecare vatră căluşerească, aspecte ce pot fi în timp un reper pentru reconstituirea sau performarea obiceiului respectând aspectele morfologice specifice desfăşurarii ritualului specific fiecărei vetre căluşereşti.

Despre Căluş ca obicei, ca spectacol, ca dans, s-a scris mult şi se va scrie în continuare, acest impresionant obicei va stârni interesul specialiştilor mult timp de acum înainte, mulţi vor mai încerca să îi descifreze tainele, şi pentru fiecare întrebare el va avea un răspuns, altul de fiecare dată, asta pentru că obiceiul,  Căluşul, este într-o permanentă evoluţie.

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

  1. Academia Română – Institutul de etnografie şi folclor C. Brăiloiu, Sărbători şi obiceiuri, Vol. I, Oltenia, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
  2. Andrei Bucşan, Specificul dansului popular românesc, Editura Academiei Republicii Socialiste românia, Bucureşti, 1971.
  3. Bîrlea Ovidiu, Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
  4. Căluşul – Emblemă identitară, Coordonator Narcisa Ştiucă, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009.
  5. Căluşul – Tezaur universal, Ed. Universitatea pentru toţi, Slatina, 2002.
  6. Constantin Stancu, Căluşul-Antologie de studii,Editura Tiparg, Piteşti, 1997.
  7. Gail Kligman,Căluşul-Transformări simbolice în ritualul românesc, Editura Univers, Bucureşti, 2000.
  8. Harry Brauner, Să auzi cum creşte iarba, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979
  9. Ion Ghinoiu, Căluşul Istorie şi documente, Editura Fundaţiei Universitatea pentru toti, Slatina, 2003.
  10. Revista Studii, referate şi comunicări, Slatina 1969.
  11. Revista Meteor, nr1-2, Slatina 1992.
  12. Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.
  13. Teodor Burada, Istoria teatrului în Moldova, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, pag.55.
  14. Vlad-Ionuţ Semuc, Elemente de geografie mitică a României-Căluşul, Editura Etnologica, Bucureşti, 2009.

 

 

 

 

[1]               Xenophon, Cf. Vlad-Ionuţ Semuc, Elemente de Geografie mitică a României Căluşul, Ed.Etnologică, Bucureşti, 2009, pag.132

[2]               Teodor Burada, Istoria teatrului în Moldova, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, pag.55

[3]               Romulus Vulcănescu, Cf. Constantin Stancu, Căluşul antologie de studii, Editura Tiparg, Piteşti1997, pag.130

[4]               Romulus Vulcănescu, Cf. Constatntin Stancu, op. cit.,pag.130

[5]               Ibidem, pag.129

[6]               Ion Ghinoiu, Căluşul – Istorie şi documente, Ed.Fundaţiei Universitatea pentru totii, Slatina, 2003,

[7]               Ovidiu Bîrlea, Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982, pag.34

[8]               Dozsa Daniil, Cf. Constantin Stancu, op.cit., pag.37

[9]               Teodor Burada, op.cit, pag.30

[10]             Ibidem, pag.55

[11]             Ion Heliade Rădulescu, Cf. Constantin Stancu, op.cit., pag.71

[12]             Henri Brauner, Să auzi cum creşte iarba, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979,pag.44

[13]             Revista Studii, referate şi comunicări, Slatina, 1969

[14]             Coordonator Narcisa Alexandra Ştiucă, Căluşul emblemă identitară, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009, pag.261

[15]             Andrei Bucşan, Revista Meteor, Nr.1-2, Slatina 1992, pag.11

[16]             Revista Meteor, nr.1-2, 1992

[17]             Interviu realizat în 2007 în cadrul proiectului, Căluşul emblemă identitară.

Articole similare publicate de autor

Șerban Cionoff : Adevărata istorie a filosofului Mon-Ciu

Ana-Maria Bocai

Traian Gligor : Seară de colinde la Biserica Ortodoxă ,,Izvorul Tămăduirii “,Cîmpeni

Ana-Maria Bocai

Adrian Cioroianu: O infirmieră franceză în România

Ana-Maria Bocai

2 comentarii

Dimitrina Radulova 21 octombrie 2018 at 12:53

ESTI MINUNATA ANA MARIA BOCAI !!!

Răspuns
Dimitrina Radulova 21 octombrie 2018 at 12:54

ESTI MINUNATA ANA MARIA BOCAI !!!
Cu cea mai mare placere am facut traduceri din poeziile tale !

Răspuns

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.