Cândva, demult, am primit un dar, cineva mi-a spus ca pot suna oricând dacă am nevoie vreodată să îmi liniștesc sufletul cu o vorbă bună. Am avut nevoie, dar nu am sunat. Îmi era de ajuns să știu că undeva, acolo, un suflet poartă un strop de lumină și pentru mine.
A trecut timpul și la rândul meu am dăruit cuiva același cadou, cu speranța că voi primi și eu la rândul meu aceeași lumină. Acum mă întreb , deși e prea târziu, dacă acel “sună -mă când ai nevoie” nu a însemnat cumva : vreau și eu să primesc, un strop de lumină. Îmi e necesar.
Suntem prea triști, singuri și goi. Uităm să zâmbim, să privim cerul și ochi de copii. Sufletul se topește în așteptarea unui cuvânt , a simplului gest de alint, a firescului “mi-a fost dor”.
Ne macină orgolii, frica ne gonește în noi. Suntem din ce în ce mai puțin și așteptăm mereu să sune altcineva.
Acum aş suna…Nu mai am unde.
